Neconvocat pentru meciurile hotărîtoare cu Ungaria și cu Turcia, Mutu a postat deunăzi pe facebook o poză cu el îmbrăcat în tricoul “naționalei”, imagine pe care a însoțit-o cu un mesaj emoționant: “Cît timp voi juca fotbal, mă voi gîndi întotdeauna la tricolor pentru că a fost visul meu de copil. Iar visurile nu ți le poate lua nimeni”.

Clar, Mutu regretă că Pițurcă l-a trecut pe linie moartă. Tocmai pentru că nu impresionează în Hexagon, mai degrabă dezamăgește, i-ar fi plăcut teribil să vină la lot. Asta i-ar fi ridicat cota în Franța și l-ar fi făcut să se simtă iarăși important. Pițurcă s-a grăbit să declare însă că nu mai are încredere în el, sinceritate pe care răsfățatul de odinioară a recepționat-o ca pe-o lovitură sub centură. Adică incorectă.

Tristețea lui aparține celui care ajunge să prețuiască un lucru atunci cînd nu-l mai are, cînd l-a pierdut. Tocmai pentru că viața e dură și cu oamenii talentați, s-ar cuveni ca Adi Mutu să-și aducă aminte cum se comporta el în perioada în care îi mergea jocul și publicul îl ovaționa, asemenea unui vechil cu săracii de pe moșie. Își permitea să chefuiască în cantonament și s-o șteargă de lîngă coechipieri fără să anunțe Justificat ori nu, Răzvan Lucescu trăiește și azi cu impresia că așa-zisul Briliant a trădat la eșecul de 0-5, suferit la Belgrad pe 10 octombrie 2009. Dacă atunci Mutu i-a întors spatele selecționerului, a venit rîndul selecționerului să-i plătească cu aceeași monedă. Mai devreme sau mai tîrziu, ca să nu filosofez în van, nimic nu rămîne neplătit. De regulă însă, mai devreme.

Renunțarea la Mutu i-a împărțit pe iubitorii balonului rotund în tabere opuse. Majoritatea i-au ținut partea lui Pițurcă, pe cînd alții au criticat decizia tehnicianului, aceștia afirmînd că, fie și în eclipsă de formă, “corsicanul” nu trebuia să lipsească. Spre deosebire de cei care îl consideră pe Mutu termi