Primii exploratori europeni au descoperit Tahiti, cea mai mare insulă a Polineziei Franceze, din Pacificul de Sud, spre sfârşitul secolului al 18-lea. Despre cine a descoperit-o primul se mai discută şi azi; unii autori susţin că un spaniol, fără dovezi puternice în acest sens, alţii consideră că ofiţerul de marină englez Samuel Wallis, în 1768. Cartografierea ei o va face zece ani mai târziu James Cook. Polinezia va fi pe rând ocupată de colonişti francezi şi britanici, care vor purta dispute religioase şi comerciale în detrimentul populaţiei băştinase, în primă instanţă măcinată de bolile infecţioase şi de „stilul de viaţă“ – consumul de alcool – aduse de peste mări. Participarea polinezienilor alături de armata franceză în al Doilea Război Modial va conduce la transformarea arhipelagului în protectorat francez. În 1946, polinezienii capătă cetăţenie franceză şi cele aproximativ 130 de insule primesc numele oficial de Polinezia Franceză. Pe lângă Tahiti, alte insule mai cunoscute sunt Moorea, locul experimentelor atomice din 1964 ce au condus la distrugerea unei părţi din unicul ecosistem din jur, şi Bora Bora, un loc de loisir şi un fost important bastion pentru aliaţii din al Doilea Război Mondial. Nenumăraţii soldaţi americani staţionaţi în Bora Bora s-au simţit atât de bine şi atât de legaţi de această insulă şi de locuitorii ei, încât la sfârşitul războiului au refuzat să se întoarcă acasă. Pentru a putea rămâne, unii s-au căsătorit cu băştinaşe, în timp ce restul au fost evacuaţi cu forţa. Tahiti are origine vulcanică şi este formată din două părţi de uscat reunite printr-un istm: partea sudică, „Micul Tahiti“, este aproape nelocuită, iar partea nordică, „Marele Tahiti“, este dominată de muntele Orohea, de 2.241 m. La fel ca mai toate insulele din Arhipelagul Societăţii, Tahiti este înconjurată aproape în întregime de un inel de coral şi de ape