Este mai bine de o lună de când zeci de oameni plecaţi nu de bine din România, ci din dorinţa de a nu ajunge să întindă mâna, stau la cheremul unui angajator din Libia, care, sub pretextul că a fost înşelat trimiţându-i-se lucrători fără calificarea cerută, le-a reţinut acestora paşapoartele şi le solicită acum sume care cresc cu fiecare zi în contul diverselor cheltuieli. Oamenii nu pot pleca, nimeni nu le recunoaşte identitatea, de lucrat lucrează doar dacă vor să facă muncă voluntară sau să nu se trezească la final cu o factură pe care nu o pot plăti generaţii de acum înainte, mănâncă din gunoaie, vorbesc la telefon cu membrii familiei în ziua de salariu (a membrilor familiei, rămaşi în ţară, care astăzi nu mai ştiu ce să facă să câştige mai mult), din disperare se postează în faţa ambasadei din Libia, dar nimeni nu le poate spune o dată certă când îşi vor îmbrăţişa rudele.

E o situaţie extremă, dar una dintre multe altele, apărute şi redate sumar de media numai în aceste zile. Tot românlor li s-a mai întâmplat să plece turişti fericiţi şi să se trezească fie captivi, fie în voia sorţii pe te miri unde în lume, doar pentru că nu au avut inspiraţia să investigheze, cu precizie de detectivi, firmele de turism. Se întâmplă, am putea spune, mai ales când ştirile vin ca atare: simple ştiri. Ce nu simţi ca român însă, or ce nu simt eu, este că cineva s-ar putea interesa, într-o astfel de situaţie, de soarta mea. Nu pentru că sunt cineva, nu pentru că şefii diverselor instituţii sunt chestionaţi de presă, ci pentru că sunt cetăţeanul acestei ţări. Pentru că sunt român, aşa cum americanii sunt americani. Diferenţa este că pentru mine, românul de rând, instituţiile statului se pot pronunţa la modul „este strict un litigiu de muncă, nu prea avem ce face”, în timp ce americanii îşi pot pune, pentru cetăţenii lor, o armată în mişcare.

Dar nu ne pa