Există poeţi al căror discurs e omogen în sensul unei comasări a limbajului cu inten- ţionalitatea (lirică), astfel „dată pe faţă”, şi alţii la care acest discurs e dual printr-o tactică a limbajului care „dă de în- ţeles” şi altceva decît prima- i înfăţişare.
Se află în cazul al doilea o sofisticare indicînd un posibil complex al conştiinţei auctoriale. Mai exact, un efort în direcţia „sincerităţii” ce, nesatisfăcută de o declarativitate netedă, antrenează materii eterogene aidoma unui curs de apă purtînd diverse obiecte întîlnite în cale. În această ultimă situaţie avem impresia că se află poezia lui Alexandru Petria. Candoarea originară, pare, sub pana d-sale, a se sfii de sine, încercînd a se trage în ipostaze energice, „de efect”: „moartea e apa/ ce-ţi soarbe umbra şi nehotărîrea spre mare// moartea e ca şi cum ai fi/ părăsit/ pentru o femeie// ai treabă,/ energizat, cu beţele de pescuit pe crăcane,/ vrei să arăţi// extatic macho blues” (macho blues). Sub masca de macho, poetul e un sensibil, un „sufletist” care ezită între poză şi mărturisire emoţională. Spre a face impresie, poza e dotată cu trimiteri anatomo-fiziologice aşa-zicînd „fără perdea”, care însă nu pot anula punctul de pornire „curat”: „da, şi un vagin, şi sîni, şi fese,/ dar ele nu stau pe aer/ ci pe un suflet// cristina, femeile mele/ au suflet şi să-mi/ accepte mitocăniile,/ sforăitul noaptea,/ ego-ul rotunjor,/ cristina, n-am şanse să mă duc dracului” (n-am şanse să mă duc dracului). Procesarea lirică are un caracter contrapunctic. Pe de o parte e această afectare provocatoare, menită a da personajului un spor de autoritate, aşa cum un adolescent şi-ar îngroşa vocea, pe de altă parte chipul său nemachiat, dezarmat în faţa misterelor vieţii. Eul se caută pe sine pe ocolite. Poate se află la mijloc şi o timiditate în faţa conceptului de poezie, venerat cu o intensitate ce evită a se
