Protestele anti-Roşia Montană de duminică au scos în stradă la Bucureşti şi câteva oraşe din ţară mii de oameni. Luni seară, au ieşit din nou în Capitală, blocând o arteră principală până mult după miezul nopţii pentru a manifesta împotriva unui proiect minier adoptat rapid de un guvern care promitea înainte să ajungă la putere că nu-l va susţine vreodată. Aceste manifestaţii merită toată atenţia. Conţin un ridicat grad de autenticitate, ceva mai rar în România mitingurilor şi revoluţiilor regizate. Protestul adună la un loc oameni OK, foarte diferiţi, capabili să se manifeste civilizat, ingenios. În tot cazul, arată cu totul altfel decât grevele ponosite sau butaforiile televizate încărcate de ură care schimonosesc feţele actorilor.

Or, tocmai aceste manifestaţii rare au fost ignorate de o bună parte a presei. Publicul a sancţionat-o în bloc cu lozinci de genul „presă = preş“ sau „presa română plină de cianură“, aluzie la banii încasaţi din publicitatea contractată de Gold Corporation. Dar cine sunt aceşti oameni şi ce i-a trezit din apatie? De ce un proiect minier, oricât ar fi de controversat, scoate în stradă mii de oameni, majoritatea foarte tineri, pe când alte teme grave îi lasă perfect indiferenţi?

Cei adunaţi luni seară în jurul fântânii din Piaţa Universităţii au, să zicem, în medie sub 30 de ani: studenţi, hipsteri, ecologişti, câţiva protestatari de meserie, anticapitalişti, anticorporatişti, anarhişti, stângişti, dar şi angajaţi în multinaţionale, simpatizanţi de dreapta, naţionalişti sau oameni educaţi, dar fără ideologie clară. De altfel, au fost puţine trimiteri la nume de politicieni sau partide. Pe toţi aceşti oameni foarte diferiţi îi uneşte o singură idee: se declară împotriva exploatării aurului de la Roşia Montană.

Pentru mulţi dintre ei, a salva Roşia Montană, aurul, copacii, munţii şi pădurile patriei este înainte de toate