Primăvara arabă, denumită astfel în amintirea evenimentelor revoluţionare europene din 1848, începută încă în 2011, pare să nu se mai sfârşească.
La fel precum revoluţia franceză de la 1848, care a continuat până la proclamarea lui Napoleon III ca împărat, în 1852, şi evenimentele din Siria depăşesc cu mult perioada unui simplu anotimp. Dar aici par să se sfârşescă similitudinile dintre cele două “primăveri". Dacă 1848 în istoria Europei a fost o masivă revoltă împotriva regimurilor absolutiste învechite, atunci primăvara arabă rămâne se pare doar o continuare a disputelor între diferite triburi şi ramuri ale islamului, care durează de secole, în ciuda entuziasmului naiv provocat în Europa.
Speculaţiile unei conspiraţii externe care ar fi provocat valul de revoluţii, rămân speculaţii, lipsite de orice argumentare. Dar nu este mai puţin adevărat, după cum s-a adeverit, că aceste revoluţii nu au avut nimic în comun cu democraţia ca atare. Până la urmă, a protesta împotriva unui regim dictatorial nu înseamnă neapărat a cere unul democratic.
În Libia protestele împotriva dictaturii lui Gaddafi s-au adeverit a fi lupte între triburi, în Egipt alegerile democratice au adus la putere un partid islamist, în comparaţie cu dictatura pur militară şi personală a lui Mubarak, iar în Siria nici una, nici alta. Faptul că rebelii sirieni nu luptă pentru libertăţile democratice este deja clar ca bună ziua, totul fiind o nouă răfuială între clanurile sunite şi cele şiite. Elocventă în acest sens este atitudinea comunităţii creştine din Siria, care a solicitat protecţia trupelor guvernamentale împotriva “setei" de libertate a rebelilor.
Şi implicarea puterilor externe în acest conflict era inevitabilă, odată ce niciuna dintre tabere nu a reuşit să învingă în timp scurt. Dacă implicarea Franţei, a cărei fostă colonie mandatară a fost Siria până după Al Doilea Război
