Unii sînt ca Iona, au ieşit din burta verii ca să dea de toamnă. Numai de n-ar obosi.
“Tot ce fac de acum încolo e un bonus!”. Ni se repetă asta obsesiv. Nu mai e o părere, e deja un şlagăr. Despre cine e vorba? Despre oricine nu e Steaua. Despre Pandurii, de exemplu. Despre naţională dacă va ajunge la baraj. Despre oricine avem impresia că are dreptul la un obiectiv mic, la o cursă pentru persoane cu dizabilităţi motivaţionale. E aproape revoltător să auzi cum e, din timp, cauţionat insuccesul eventual. E instalată şi înşurubată frica de necunoscut. E, pînă la urmă, tot ce poate fi mai prost pentru oameni care au instinctiv senzaţia că au făcut deja prea mult, o predispoziţie a fotbalistului autohton.
Sigur că există un milion de motive pentru ca o echipă care a ajuns în premieră în grupele Europei, care şi-a depăşit condiţia în mod eroic, smulgînd calificarea dintre stîncile Bragăi, să meargă mai departe la ce-o da Dumnezeu. Banii, absenţa unui teren propriu, supravieţuirea, lipsa de experienţă a luptei paralele ţară-continent. Zeii, munţii. Supranaturalul. Da’ ce-aţi vrea acum?! Să cîştige trofeul? Nu. Dar măcar să viseze la asta! Nu vrem enorm: să nu uite Craiova! Să nu uite nebunia!
Craiova aia mare a fost ce-a fost pentru că a refuzat toate scuzele. A vrut să cîştige Cupa UEFA, nici mai mult, nici mai puţin! Nu sferturi, nu semifinale. Se va spune că acum e mult mai greu ca atunci, ca şi cum ai noştri ar mai intra pe teren cu crampoane înşurubate şi mingi cusute cu aţă groasă. Uite că trăim, şi noi, în această lume. Pandurii e chiar un pic înaintea ei, altfel nu ar fi reuşit să vîndă un vagon de jucători şi să reziste. Oltenii sînt pregătiţi, ca şi cei dinaintea lor. Diferenţa ar putea fi că aceia ştiau, pentru că voiau să ştie. Există momente pe care trebuie să le apuci strîns şi să nu le mai dai drumul ca să treci într-o altă ligă a istori
