În medie, o dată pe lună spui ”aş fi vrut să se deschidă pământul şi să mă înghită”. Pământul nu te înhaţă, însă. E curios să afle câte prostii eşti în stare să mai faci. Dacă obrazul ar crăpa la propriu, am fi o planetă de idioţi cu faţa spartă. Dar cum e doar o figură de stil, ne intoxicăm cu propria jenă, atunci când o facem lată. Am învăţat foarte devreme să mă tem de public. Eram la grădiniţă, turuiam o poezie la serbare şi gesticulam concludent, cum mă învăţase tovarăşa. Când am aruncat mânuţele înainte şi le-am desfăcut larg, ca să ilustrez cât de mare este patria mea, am dărâmat microfonul de pe scenă. Ăsta a fost începutul. Pe urmă, momentele caraghioase au venit de la sine, cu o naturaleţe care continuă să mă înspăimânte. Ceea ce mă ţine în viaţă e faptul că nici cei din jurul meu nu se simt mai bine. Cu toţii avem câte-un cazier al penibilului. În primul sfert de viaţă, îmi era mult mai uşor să-i văd pe ceilalţi ridicoli, decât pe mine însămi. Profesorii au fost primele victime ale hlizelilor secrete. Învăţătorul avea şuviţă peste chelie. Iarna, când intra în clasă, îşi scotea căciula de astrahan şi rămânea cu un răsad de păr în sus, electrizat. Tulpina asta rămânea erectă toată ziua. Şi azi mă întreb de ce niciun coleg de cancelarie nu-i atrăgea atenţia. Probabil ca să nu rămână fără sursa tainică de amuzament. N-am putut să învăţ serios istorie în liceu, fiindcă profesoara avea un cap hipnotic. De câte ori ridica ochii spre clasă, îşi împingea spre creştet ochelarii de citit. În spatele lor, părul i se ridica şi doamna arăta ca un leu în savană. Având în vedere că şi răgea destul la noi - pentru că eram, nu-i aşa, nişte nesimţiţi ordinari – tabloul era complet. Galeria profesorilor cu fermoare stricate, şliţuri deschise, furouri mai lungi decât fusta, fire duse la ciorapi, cravate strâmbe şi praf de cretă pe fund era impresionantă. Dar bumerangul tutur