Să începem cu faptul că textele apărării publicate pe care Mircea Vulcănescu le-a prezentat în faţa justiţiei sunt comparate, prin înălţimea sa morală şi eleganţa argumentării, cu celebra Apărare a lui Socrate scrisă de Platon. Să amintim faptul că înainte de proces Socrate a spus: „Ei bine, uite, pe Zeus, am încercat de două ori să-mi pregătesc apărarea, dar vocea daimonion-lui s-a opus”.

Mircea Vulcănescu a prezentat două apărări în faţa instanţei în condiţiile când din prima apare evidentă intuiţia că de fapt soarta sa era hotărâtă dinainte. Această intuiţie rezultă din invocarea lui Dostoievski: „în care fratele mai mic ia asupra sa, spre ispăşire, păcatele fratelui său”.

Totuşi, cele două apărări, pe care Mircea Vulcănescu le-a prezentat au o menire care trebuie, cu necesitate, să aibă un folos imens pentru populaţia ţării noastre. Putem spune că justiţia din acele vremuri nu a aruncat în temniţa de la Aiud nu un martir, ci o sămânţă care trebuie să dea roade benefice pentru urmaşi.

Desigur comemorările trebuie să aducă, şi aduc cu ele sentimente benefice specifice. Pentru că orice comemorare produce compasiune pentru cei care au suferit ceea ce este de fapt un proces benefic pentru dezvoltarea forţelor sufleteşti. Totuşi, în cazul lui Mircea Vulcănescu este vorba pe lângă compasiune şi de o moştenire imensă care cere să sădească în inima noastră puteri ce rezultă din înălţimea lui etică şi morală pentru a ne forma un caracter evoluat. Prin urmare, nu ajunge să discuţi calităţile unui bărbat de treabă, ci trebuie să devii aidoma cu el.

Coborând, prin urmare, mai adânc în astfel de situaţii pe care le comemorăm ajungem la noţiunea de destin. Cu alte cuvinte prin această aprofundare înţelegem ceea ce înţeleg oamenii cei mai neştiutori; aşa a vrut destinul. Considerând că cei care au suferit au gândit la fel, fără îndoială, că ajungem l