Dramaturgul I.L. Caragiale, de la a cărui moarte s-au împlinit 100 de ani în 2012, a avut o relaţie foarte deosebită cu arta sunetelor, pasiune puţin cunoscută marelui public.

Articol realizat de Cristina Sârbu

Dragostea lui Caragiale pentru muzică a fost foarte puternică. Scriitorul însuşi se autodefinea în 1893 într-un articol publicat în Moftul român: „Particularităţi: meloman! Ureche, memorie şi gust muzical bine dezvoltate“. A fost un meloman pasionat. Nu a ştiut niciodată să scrie sau să citească note. În schimb, a simţit muzica trăind-o cu sufletul. În perioada 1893-1897 a scris sistematic cronici muzicale în Moftul român şi mai ales în Epoca, în care comentează concertele simfonice Peters sau pledează pentru înfiinţarea unei Opere Naţionale la Bucureşti. Se înscrie chiar în societăţi muzicale ca Buciumul – în 1884 a devenit membru al „comitetului“ Prietenii muzicii lui Richard Wagner, înfiinţat în 1847 de Eduard Wachmann.

Pianul a fost un instrument fără de care Caragiale nu îşi putea imagina existenţa cotidiană. „În casa lui, pianul ocupa un loc de cinste – notează muzicologul Viorel Cosma – şi scriitorul obişnuia să plece în vacanţe la Sinaia sau chiar la Berlin transportându-şi instrumentul pentru asigurarea unor reuniuni muzicale de cameră“.

Din 1904, la Berlin

Vorbind despre Caragiale meloman, iată că, pe nesimţite, am ajuns la perioada berlineză căci mai ales aici, la Berlin, muzica a jucat un rol imens în viata scriitorului. „La Berlin, Caragiale găseşte tot ce caută în direcţia confortului“, scrie Şerban Cioculescu. „Ocupă apartamente largi în cartiere de vile ca Willmersdorf şi Schöneberg, se instalează într-un mobilier burghez tradiţional şi gustă plăcerile civilizaţiei, prin comparare cu ceea ce a lăsat în urmă. (…) Admiră poporul, dar bombăne împotriva limbii, păsărească şi absurdă, în car