La sfârşitul secolului al XIX-lea, George Enescu a fost primit în elita societăţii din capitala franceză, iar scriitorul Marcel Proust şi alţi artişti de seamă au fost impresionaţi de talentul său extraordinar.

Fireşte, nu putem acoperi în întregime, prin evocările noastre, o asemenea desfăşurare de activitate artistică ca cea a lui Enescu.

Se cuvine totuşi să ne oprim asupra câtorva momente ce au urmat primei audiţii a Poemei române în stagiunea Concertelor Colonne, sub conducerea lui Edouard Colonne, în 6 februarie 1898, eveniment extrem de bine primit de către elita societăţii pariziene. Este suficient să amintim că, drept urmare a acestui concert, prinţesa Elena Bibescu a oferit o fastuoasă recepţie, dedicată compozitorului şi dirijorului, ocazie cu care tânărul muzician, în compania lui Robert Loys la violoncel şi a Elenei Bibescu la pian, a oferit asistenţei o altă creaţie a sa, Trio pentru vioară, violoncel şi pian.

Câteva zile mai târziu, Editura Enoch a organizat de asemenea un concert în saloanele ziarului Le Figaro, în care s-a audiat o altă creaţie enesciană, Suita în stil vechi pentru pian. Să precizăm că a doua zi, suplimentul cotidianului Le Figaro a publicat şi un fragment din Poema Română, în reducţie pentru pian.

Proust l-a ascultat

Dintre momentele de legendă ale existenţei enesciene în Franţa, ar trebui menţionate încă cel puţin două, legate de violonistul Enescu şi de succesele sale pariziene. Primul aparţine unei celebre capodopere literare, În căutarea timpului pierdut de Marcel Proust, în care scriitorul evocă adesea – în primul volum, Du côté de chez Swann – o temă dintr-o imaginară sonată de vioară aparţinând unui misterios compozitor necunoscut publicului, pe nume Vinteuil.

Curiozitatea descoperirii acestei opere a fost susţinută adesea de diferiţi critici şi cititori ai romanului. Ne oprim la o lămurire