Festivalul Enescu, mult aşteptat de lumea culturală românească, a început în forţă. Cu zile frumoase de toamnă, în care bucureştenii s-au năpustit ca la Gogea Mitu, iar serviciile de pază au fost ca pentru Beniamin Netanyahu. Nu-i vorbă că manifestanţii din Piaţa Universităţii, care militau, la ora începerii Festivalului Enescu, împotriva proiectului Roşia Montană, erau dintr-o altă categorie socio-profesională şi de vîrstă decît cei care se îmbulzeau, îmbrăcaţi la trei ace, să intre la Sala Palatului. Începea doar o mare sărbătoare a muzicii. Reală, de înalt nivel muzical.

Pe acest fond, nu aveam cum să nu observăm o mizerie care durează de ani în şir. Am scris despre ea de mai multe ori. Este vorba despre bişniţarii care trafichează de ani în şir bilete şi locuri de parcare. Aceiaşi. O haită de vreo zece indivizi. Au început să albească, dar sînt aceiaşi de ani de zile. Făceau şi fac mereu notă discordantă prin aerul degajat cu care se plimbă nestingheriţi printre cei fericiţi că pot intra în Sala Palatului. Este evidentă conivenţa autorităţilor cu aceşti maidanezi ai lumii interlope bucureştene; altfel, un simplu ofiţer de poliţie în civil şi o dubă cu jandarmi ar fi putut să-i umfle în cîteva minute. Halal! Deschiderea a avut loc la mult hulita Sală a Palatului. Primul care a luat cuvîntul a fost Ioan Holender, directorul artistic al Festivalului, animatorul şi atoatefăcătorul acestui ghem imens de probleme. Ioan Holender tot tînjeşte, de ani buni, la luarea unei decizii a administraţiei române pentru construirea unei moderne şi necesare săli de concert în Bucureşti. A fost un speech scurt şi la obiect, al celui care face treabă cît trei ministere, căruia deja ar trebui să i se dedice o stradă şi să i ridice o statuie. Ministrul Culturii, Daniel Barbu, s-a arătat publicului şters şi fără vlagă, banal şi anost, depăşit de fiecare dată cînd