Toată presa occidentală este de acord: conflictul intern sirian devine treptat internaţional. Guvernul de la Damasc este susţinut de către Rusia, China şi Iran. Rebelii sunt sprijiniţi de către Statele Unite şi Uniunea Europeană. În ceea ce priveşte Occidentul, cea mai mare contribuţie o va avea Franţa, care, în ciuda reducerii bugetului acordat armatei, se pregăteşte pentru cea mai mare intervenţie externă, considerată a cincea de acest fel, după anul 2001.

Desigur, există şi latura umanitară ca pretext al intervenţiei, dar realitatea este cu totul alta. Motivaţia intervenţiei străine este, de fapt, cu totul şi cu totul economică. Ceea ce determină Occidentul şi Statele Unite să acţioneze pentru ca Siria să nu ajungă sub controlul ruşilor şi chinezilor este petrolul aflat în subsolul sirian. După cum remarcă economiştii englezi, principala ţintă a investiţiilor sunt hidrocarburile. În anii ’90, petrolul a fost o miză strategică pentru dezvoltarea economiei siriene, producţia ajungând la 600.000 de barili pe zi. Din momentul izbucnirii conflictului intern, producţia extractivă a căzut la câteva zeci de mii pe zi. Tot din cauza conflictului, Syrian Petroleum Company a încetat colaborarea cu firma Total care şi-a repatriat, în decembrie 2011, întreg personalul. Criza colaborării a fost declanşată de sancţiunile economice impuse de Uniunea Europeană guvernului Bachar Al-Assad, interzicân-du-se livrarea de echipament pentru industria gazieră şi petrolieră, inclusiv pentru telefonie şi internet.

Dintre occidentali, francezii au fost cel mai afectaţi de izbucnirea conflictului. Din 1988, Franţa avea dreptul de exploatare petrolieră şi gazieră, ajungând, în 2010, la echivalentul de 40.000 de barili pe zi. Anul acesta, firma franceză Total, din cauza conflictului dintre guvernul sirian şi rebeli, abia a reuşit să obţină 14.000 de barili de petrol pe zi ceea ce în