Intrigă aversiunea pe care suporterii i-o arată lui Pițurcă. În timp ce unii îl ironizează, alții lasă impresia chiar că-l dușmănesc: “Mi-e silă de el. Pițurcă convoacă pe interese și pe ambiții personale” (Claudyu). “Păcat că privește echipa națională ca pe propria moșie și aduce jucătorii în funcție de cotizația primită de la fiecare în parte” (reformistul) etc. Numit cînd barbugiu, cînd Satana, selecționerul e considerat, alături de Mircea Sandu și de Dumitru Dragomir, responsabil de declinul fotbalului românesc, prima exagerare. Cîțiva îl apără, însă puțini. Mai ales tinerii îl pun la zid și-l vor mazilit cît mai repede de la “națională”!
Fără să fiu fan Pițurcă, dimpotrivă, l-am criticat adesea, găsesc această atitudine lipsită de temei, chiar deplasată. Cel mai simplu ar fi s-o atribui lipsei de experiență a protestatarilor, dar mă tem că n-ajunge. Cum nu-i suficientă nici explicația că se amestecă profesia lui Pițurcă cu viața lui personală, cu un copil din afara căsniciei, cu o pensie alimentară plătită tîrziu și așa mai departe. N-ar trebui încurcat profesionalul cu restul, iar Pițurcă judecat în plan sportiv după faptele comise în afara serviciului. Dacă am extinde procedeul, mulți am pica examenul!
Într-o țară cu 20 de milioane de locuitori și tot atîția selecționeri, nimeni nu pretinde, probabil nici cel în cauză, că Pițurcă trebuie admirat. Iar iubit, nici atît. Merită însă respectat, asta da, fie și numai deoarece, în ciuda slăbiciunilor și erorilor sale, a reușit calificarea “tricolorilor” la Euro 2000 și 2008, performanțe remarcabile, de vîrf. În măsura în care rezultatele recomandă orice antrenor, ele îl urcă, ele îl coboară, Pițurcă e îndreptățit să țină capul sus, chiar să fie mîndru. Implicit, să le închidă gura inamicilor, să ceară și să primească respect. Întîmplîndu-se așa, nu i s-ar înmîna un bilet de favoare, i s-ar recu
