Printre oamenii „de bine“ ai oraşului, există o specie care se autointitulează „melomani“. E genul acela de individ care iubeşte muzica şi susţine sus şi tare că e „coloana vertebrală“ a concertelor din oraş. Face parte din „mişcare“. Mai demult, melomanul timişorean se ducea la aproape orice manifestare „rock“, indiferent cine erau oamenii care apăreau pe scenă. Îl vedeai la blues, la metal, la punk, ba chiar şi la hip-hop, uneori căci cântările nu erau prea multe. Exista o gaşcă pe care o vedeai practic la aproape orice concert din Timişoara.

În ultimii ani, datorită diversificării scenei muzicale, şi melomanii s-au schimbat. La ora actuală acesta e de două feluri. Cel care „ar sprijini mişcarea“ dar care nu are resursele materiale să vină la concert şi melomanul „cu nasul pe sus“, care nu calcă în anumite locuri indiferent de cine cântă acolo şi care are „viziune“. În prima categorie se regăsesc oamenii care se plâng toată ziua că nu se întâmplă nimic în oraş, iar atunci când îl întrebi de ce nu a fost la concertul X o să îţi spună cu o deosebită candoare că biletul de intrare a fost scump. Desigur, faptul că în seara respectivă acelaşi individ a consumat şapte beri şi trei whisky-uri pe terasa de cartier în care sălăşluieşte, nu e important pentru el. Iar dacă încerci să-i explici faptul că un adevărat meloman „pune la ciorap“ bani pentru a vedea trupa favorită, rişti să dai startul unei discuţii inutile, insipide şi incolore. Căci el e melomanul adevărat şi are o justificare cât se poate de aiurea pentru absenţa lui de la concerte. Cealaltă categorie e alcătuită din oameni care au strâns ceva bani la ciorap şi au pretenţii măricele. Cei care adoră pur şi simplu să meargă la concerte „afară“.

Cu ani în urmă exista o explicaţie cât se poate de plauzibilă: marile trupe ocoleau plaiurile mioritice. Mai recent, de când acestea calcă şi pe la noi