Poveştile în România se îmbină ca iţele slinoase ale unei drame din care, dacă te-ai aruncat ca boul fără să cunoşti, ajungi să nu mai scapi niciodată. Vâltoarea asta a intereselor te poartă cum nici gândul nu o poate face, prin cotloanele unor birouri unde stau aruncate zeci de dosare, sute de hârtii mucegăite de birocraţie şi tot atâtea promisiuni, căci de decizii concrete ducem lipsă mai ceva ca bruma de bani din buzunar. Dar o dăm înainte că ne e bine şi că autorităţile fac ce nu face nici Obama în America, dar de unde? Care autorităţi? Cele care au omorât prin indiferenţă un copil de patru ani din Capitală? Hai că deja devenim penibili şi din penibil ajungem să naştem adevărate sentimentaloide ca să arătăm poporului cât de deştepţi suntem noi…căci suntem când alocăm sute de milioane din buget pentru legi care nu există şi câini care latră la lună şi mai nou se reped la oameni, din dorinţa nebună de a arăta că şi ei sunt acolo şi că nimeni, absolut nimeni, cu toţi banii de pe pământ, nu face nimic pentru ei, pentru soarta lor şi atunci, cine sunt câinii? Cine sunt aceia care latră şi care nu fac nimic, decât să atace, pe toată lumea, atunci când văd că au fost prinşi cu mâţa-n sac? Cine sunt aceia care mănâncă firimiturile căzute de la masa mai marilor, sperând că vor prinde mai apoi, cu ajutorul „oamenilor de bine” ciolanul? Cine sunt aceia care se dezbracă de caracter ori de câte ori se arată câte-un jurnalist „deranjant” şi se comportă ca adevărate fiare în cuşcă? Şi atunci, despre ce câini vorbim? Tragedia din capitală ar trebui să ridice milioane de semne de întrebare, însă, ridică din nou orgolii iar acum aceşti edili se întrec să arate cât de mult se implică în rezolvarea problemei, deşi, concret, nimic nu se întâmplă. Mă uitam zilele trecute la televizor şi prin faţă mi-a trecut imaginea copilului mort în Bucureşti. Şi fără să vreau, la fel de fugiti