Daniel Barenboim şi Radu Lupu în al doilea concert al lor din Festivalul Enescu, de data aceasta Barenboim evoluând şi ca pianist; Orchestra Simfonică din Pittsburgh, dirijor Manfred Honeck, solistă pianista Yuja Wang; publicul din nou ovaţionând într-o sală arhiplină, emoţie, emoţie, emoţie!

Daniel Barenboim şi Radu Lupu

Pentru mine vor rămâne imaginea prieteniei: aşa cum se îmbrăţişau fericiţi la finalul Concertului nr.10 pentru două piane şi orchestră de Mozart. Era clar că ceea ce se auzise era rodul multor ani când cei doi cântaseră împreună de plăcere, pentru ei, nu neapărat în concerte. Naturaleţe, simplitate, strălucire, uşurinţă: pare simplu să cânţi Mozart, dar de fapt este unul dintre cele mai grele lucruri dacă vrei să o faci bine. Iar Mozart se potriveşte şi spiritului lui Lupu şi celui al lui Barenboim: l-am văzut luni şi pe Radu Lupu zâmbind fericit.

Iar Barenboim mi se pare un fenomen: cu câtă lejeritate dirija şi Capela de stat din Berlin, din postura sa de solist la pian; să fii şi un mare pianist, şi un mare dirijor e cu siguranţă un lucru foarte rar.

Partea a doua a concertului nu m-a entuziasmat însă deloc. Pentru că acele Patru piese sacre de Verdi au ca personaj central corul, iar Corul Filarmonicii bucureştene nu s-a ridicat la înălţimea aşteptată şi nici nu a reuşit măcar să estompeze cât de cât diferenţa valorică ce o separă de Capela de stat din Berlin.

Bine că au venit cele trei bisuri care, în fine, după o versiune de cameră a orchestrei în Mozart şi un discurs de mai mică amploare în Verdi, au revelat valoarea şi potenţele reale ale orchestrei germane, care cântă la fel de bine operă, cât şi repertoriu simfonic – bisurile au fost uverturi din opere verdiene (Traviata şi Vecerniile siciliene). Sunt geloasă pe berlinezii care şansa să asculte spectacole de operă la Unter den Linden cu această Capelă de stat, t