Ştiu că în astfel de momente există o agitaţie teribilă în jurul directorilor de Festival. În general, atenţia vine de la cei care se trezesc tîrziu şi doresc, de regulă, invitaţii la concertele despre care se vorbeşte în tîrg mai tare. Nu are nici o importanţă că biletele şi abonamentele s-au epuizat din ianuarie.

În toată vîlva începutului unui Festival de asemenea anvergură există, însă, neliniştile celor care au creat ediţia respectivă. Emoţiile ca totul să iasă minunat, ca să nu se întîmple nimic care ar putea să tulbure un program construit cu doi, trei sau patru ani în urmă. Şi, de ce nu, în minte se derulează flash-uri din ce ar fi să însemne ediţiile ce vin. Există, însă, paradoxal, şi un soi de singurătate.

Pentru clipele acelea vă scriu. V-am cunoscut în 2005, la dumneavoastră acasă, adică la Opera din Viena, în 2005. Regizorul Andrei Şerban avea premiera cu „Werther” şi avusese generozitatea să mă invite. Dincolo de cronica de teatru pe care urma să o public în „România literară”, am reuşit să facem şi o „Nocturnă” împreună pentru canalul 1 al Televiziunii române. Zilele acelea nu se uită. Am intrat, graţie gentileţei domniei voastre, în interiorul unui mecanism perfect: Opera din Viena. Copleşitor! Aţi fost unul dintre modelele mele solide atunci cînd am construit trei ediţii ale Festivalului Naţional de Teatru, cu participare internaţională. Atunci am priceput cum se negociază cu marii artişti de afară, cu cît timp înainte, cerinţele şi constrîngerile financiare ale precontractelor, rigoarea, profesionalismul unui sistem ce îmi era străin din acest punct de vedere. Orice construcţie este perfectibilă, orice critică consistentă şi argumentată trebuie luată în seamă.

Aş vrea să vă mulţumesc pentru acest brand de ţară. Singurul. Pentru implicare şi devotament, pentru eleganţa cu care aţi trecut peste ignoranţa celor care nu ştiu cu adevăr