Preşedintele Traian Băsescu a cerut marţi seară Guvernului să rezolve problema câinilor vagabonzi printr-o Ordonanţă de Urgenţă care să ofere un cadrul legal limpede pentru eutanasiere şi adopţie.

În mod normal, premierul ar trebui să fie ultimul deranjat de îndemnul şefului statului, iar asta din două motive: 1. în 2013, ţara a fost condusă mai mult prin ordonanţe de urgenţă, Victor Ponta emiţând, în medie, câte una la fiecare trei zile; 2. Având în vedere legislaţia actuală, rolul Curţii Constituţionale şi rolul Avocatului Poporului, Ordonanţa de Urgenţă s-ar putea dovedi cea mai redutabilă armă în lupta cu acest fenomen. Vom vedea mai jos de ce.

Vă mai amintiţi de vara efervescentă a lui 2012? Ei bine, printre cele multe care s-au întâmplat la vremea respectivă, unul dintre cele mai interesante episoade a fost lupta fără perdea pentru subordonarea totală a unei instituţii vitale – Avocatul Poporului.

În teorie şi conform legii, acest organism al statului de drept nu reprezintă nici interesele Guvernului, nici pe cele ale Preşedinţiei, nici pe ale Parlamentului.

Avocatul Poporului există pentru a servi interesele cetăţeanului, atunci când ele sunt puse între paranteze de către instituţii publice conduse discreţionar sau pur şi simplu după algoritmul incompetenţei.

Este, deci, vital ca Avocatul Poporului să rămână în coconul său, nealterat şi nealiniat politic, indiferent de procentele pe care le atinge majoritatea parlamentară.

Iar când se întâmplă ca partidul sau partidele care formează această majoritate să aibă aproape 70% (cum este cazul, iată, sub regimul USL), independenţa Avocatului Poporului în raport cu Puterea rezultată din ecuaţia electorală devine cu atât mai preţioasă.

Unul dintre exemplele clasice pe care şi teoreticienii, şi practicienii le dau când vine vorba de rolul fundamental al acestei instituţii este ac