► In memoriam Ion Cârjoi (1940-2013)

Absolvă facultatea, promoţia 1969, iar după efectuarea stagiilor de şantier - frescă la Mănăstirea Comana şi restaurare la Biserica Icoanei, Bucureşti, cu maestrul Ion Taflan, în 1971 - este autorizat de Sfânta Patriarhie Bucureşti ca pictor şi restaurator de biserici. Nu este întâmplător că o dimensiune a arhitecturalului va trece în pictura sa.

Este profesor la şcoli generale în Târgu Jiu, Petrila, la şcoli populare de artă din Petroşani şi Deva; instructor la Centrul judeţean de îndrumare a creaţiei populare Deva, de unde, scârbit, se retrage. Era trimis în diverse comisii să achiziţioneze lucrări „cu cotul” ale bucureştenilor versaţi în arta linguşelii, dar de lucrările sale neîntinate de timp şi comenzi nimeni nu-şi amintea. Evenimentele din decembrie ’89 nu-i aduc nici o satisfacţie artistică. Pentru un moment încearcă să ia atitudine în presă prin caricaturi şi articole (Lăsaţi-mi un strop de albastru!) împotriva „culturnicilor”, dar, tot mai dezamăgit şi mâhnit, se retrage în solitudinea atelierului. Singur cu singurătatea artei sale. Despre această nevoie îi spusese cândva lui Aurelian Sârbu: „Adevărul e că nu pot picta oriunde. Nu-mi sunt deloc indiferenţi pereţii şi ceea ce-mi solicită ochiul. M-am străduit şi, în bună parte, am reuşit să-mi creez microuniversul naşterii şi evoluţiei expresiei mele artistice. Mă echilibrează şi stimulează orice privire aruncată asupra icoanelor mele pe sticla de la Nicula, asupra celor olteneşti pe lemn; sentimentul cosmic al rotundului mi-l trezesc farfuriile hurezeanului Victor Vicşoreanu; mă tulbură îndeajuns lada de zestre cu scoarţele bunicii mele, atâtea umbre ale trecutului ascunse în tot felul de obiecte de ceramică, lemn sau textile din jurul meu. Toate acestea sunt doar câteva dintre argumentele ce-mi ţin pământul sub picioare, deci durează punţile s