Diana Nyad a devenit luni, la ora două, după-amiază, ora Floridei, prima persoană care a înotat din Cuba până în Key West fără cuşcă împotriva rechinilor. Are 64 de ani. Prima dată eşuase în urmă cu 35 de ani.
Nădejdea este un cuvânt rusesc. Nu ştiu dacă e bine sau e rău, dar aşa este. Există chiar într-un mare roman rusesc (atât de mare încât e, desigur, universal), în “Jucătorul”, un personaj, Aleksei Ivanovici, care, pierzând tot, tot îndrăzneşte să spere. Şi spune Aleksei Ivanovici aşa: “Ce-s eu acum? Un zero. Ce pot fi mâine? Mâine pot învia din morţi şi să încep din nou să trăiesc! Aş putea recăpăta omul din mine, până când nu s-a pierdut!”.
Trăim, din păcate, în această epocă obsedată de imagini. Şi poate că lumea nu e o oarecare colecţie de intangibile, de ireversibile şi, în defintiv, de incomprehensibile singurătăţi. Aţi văzut imaginea Dianei Nyad, când a atins ţărmul american şi şi-a scos masca? A purtat mască să se apere de meduze, căci meduzele dintre Cuba şi Florida sunt veninoase. Diana Nyad arăta – cuvântul acesta este un ţărm care nu trebuie ocolit - îngrozitor.
52 de ore a fost în apă, ea nu a avut cuşcă să o apere de rechini, cum avusese o altă temerară, Susie Maroney, în 1997, iar Susie avea 22 de ani, ea s-a luptat cu vârsta ei, ea a fost singură în cuşca propriei istori, apoi, aşa cum s-a anunţat la meteo, au fost şi curenţi puternici înspre coasta Floridei. Putea, deci, să renunţe, şi cine ar fi condamnat-o? De ce nu a renunţat Diana Nyad? Din fericire există o explicaţie, şi, tot din fericire, această explicaţie s-a şi dat. În 1978, la 29 de ani, a abandonat după 100 de kilometri. Era, pe atunci, tânără. Când eşti tânăr nu crezi în viitor, nu crezi că viaţa va cunoaşte şi versantul celălalt, nu crezi în sfârşit, nu crezi nici măcar că pulberea tristeţilor omeneşti se va aşterne şi peste tine.
Aşa că te iei cu viaţa, aju
