Articol apărut în Dilema veche, nr. 394, 1 septembrie 2011
Nota autorului, septembrie 2013: Am scris acest articol acum doi ani. Rămîn la părerea mea. Constat că, între timp, situația a rămas aceeași: Statul e în continuare incapabil să tranșeze problema. Doar că, acum, Traian Băsescu (care zicea în 2011 că nu e adeptul "lașității instituționale") se ascunde după un eventual referendum, iar Victor Ponta (care în 2011, din opoziție, tuna și fulgera împotriva proiectului) își dă pe față schizoidia: ca premier propune o lege, iar ca deputat o respinge. Iresponsabilitatea politicienilor români e, în continuare, cît se poate de mare.
Proiectul de la Roşia Montană este dezbătut, disputat, controversat de ani întregi. Cu momente de vîrf şi perioade de aparentă uitare. A revenit de curînd în actualitate după ce preşedintele Traian Băsescu a declarat că susţine proiectul „mai mult decît oricînd“. Zis şi făcut: la cîteva zile după declaraţie, preşedintele a fost la Roşia Montană şi şi-a întărit cuvintele: „Nu sînt adeptul laşităţii instituţionale. De dragul de a fi mîngîiat pe creştet de un ONG vocal, de o televiziune mai mult sau mai puţin naţională sau antinaţională, poate interveni şi laşitatea. Şi am văzut-o la foarte mulţi oameni politici. Dacă acest proiect stă îngropat din ’97 pînă acum, să ştiţi că unul dintre motivele serioase este laşitatea oamenilor politici, care nu au vrut să-i doară capul. Dacă se dădea drumul la proiect din ’97, ne găsea creşterea preţului la aur în plină exploatare“.
Ca întotdeauna după vreo declaraţie a preşedintelui, s-a creat un iureş de „ştiri“, comentarii şi vorbării. Aurul ţării – despre care nu prea vorbea nimeni pînă acum – a devenit o chestiune stringentă şi o preocupare majoră. Ziarele şi televiziunile sînt năpădite de socoteli: cît aur se extrage în lume, cîte tone avem noi, cît valorează, cîte ar reveni BNR etc.,
