Odinioară se vorbea despre imperiul lui Alexandru ca despre un proiect al globalizării, despre o mare fraternitate a etniilor, unite sub sceptrul conducătorului. Dar ideea mult iubită de “homonoia”, lansată de William Woodthorpe Tarn, nu a rezistat foarte mult, pentru că în anii ’50, ’60 deja nu se mai accepta ca Alexandru să fie considerat un fel de filosof care dorea să pună în aplicare un mare plan politico-social. Şcoala revizionistă a istoriografiei elenistice, condusă de Ernst Badian, miza pe o critică detaliată a surselor, şi conchide de exemplu că faimoasa rugăciune a reconcilierii de la Opis invocată de Arrian, de fapt în general conceptele de unitate şi armonie folosite de autor se referă nu la toată umanitatea, ci numai la perşi şi macedoneni[1].

Un alt cercetător pe nume Wilcken încearcă să înlocuiască exagerata idee de fraternitate globală cu cea de “fuziune”. Adică, regele nu ar fi avut de gând să unească toate popoarele din Europa şi Asia, dar a dorit probabil să realizeze un condominiu macedoneano-persan, împărţind stăpânirea între cele mai puternice popoare ale vremii. Nici ipoteza aceasta nu a rezistat până la capăt, pentru că în 1980 A.B. Bosworth publică în Journal of Hellenic Studies un articol în care arată că nu există dovezi suficiente pentru a propune o atare fuziune de popoare. Bunăoară, dacă aruncăm o privire la măsurile luate de Alexandru, vom afla că aproape toate unităţile auxiliare de iranieni erau ţinute separat de armată, mai degrabă asiaticii erau utilizaţi drept contrabalans politic în caz că macedonenii s-ar fi răsculat împotriva regelui. Alte dovezi în favoarea unei unificări a popoarelor nu sunt altceva decât soluţii spontane în faţa unor probleme punctuale, mai mult decât parte a vreunei politici globale. Dar aşa cu ce am rămâne, doar cu bucăţi de istorie militară?

Persistă totuşi în literatură un aspect care a