Ultimele două sonate pentru pian de Franz Schubert, capodopere uimitoare, somptuoase şi solicitante, cu aluzii la opera lui Beethoven, au fost scrise în 1828, anul morţii compozitorului.
Articol realizat de Elena Zottoviceanu
Franz Schubert. Sonata pentru pian nr.20 în La major, D 959 şi Sonata pentru pian nr.21 în Si bemol major, D 960, de Franz Schubert(1797-1828) au intrat în circuitul repertoriului de concert al pianiştilor abia în ultima jumătate a secolului al XX-lea. Găsim în ele chintesenţa a tot ceea ce reprezintă Schu–bert pentru arta pianului, ca expresie a sufletului romantic. Ascultăm infinita bogăţie melodică, căci cel mai simplu motiv, ca şi cea mai complicată construcţie se definesc prin cantabilitate.
O paletă extrem de diversă de emoţii se desprinde din orice configuraţie sonoră schubertiană. Două acorduri sunt suficiente pentru a crea o atmosferă de mister, un mic motiv neînsemnat permite ca în jurul lui să se ţeasă o inefabilă poezie, o întâlnire de ritmuri poate sugera toată duioşia şi graţia vechii Viene, iar câteva armonii subtile sunt de ajuns pentru a declanşa alunecarea într-o lume de vis.
Energie şi vitalitate
Sonata nr. 20 în La major este cea mai cunoscută dintre sonatele schubertiene, cea mai prezentă pe afişe şi în înregistrări; poate şi pentru că este plină de energie şi vitalitate.
Lucrarea se deschide în acorduri solemne, dar starea de spirit se îmblânzeşte treptat şi acelaşi material tematic ia o înfăţişare cu totul nouă; tema a doua este fermecătoare în lirismul ei pasional, iar dezvoltarea frământă ambele idei muzicale, crescând în tensiune. Andantino, cu atmosfera sa hipnotică, misterioasă, pendulează între momente de visare adâncă şi izbucniri impulsive, tumultuoase, cu rupturi drastice şi pasaje furtunoase, iar Scherzo-ul este o joacă volubilă plină de gr
