Un amic povesteşte cum, în timpul genocidului împotriva maidanezilor de acum vreo zece ani, se ocupa prin Drumul Taberei cu nişte afaceri care implicau căţăratul pe blocuri. De acolo, de sus, a văzut cum trupele de hingheri dezlănţuiţi s-au ciocnit o vreme cu armatele de pensionari, partizani ai maidanezilor, până când, într-o bună zi, patrupezii au dispărut subit de pe câmpul de luptă. Parcă intraseră în pământ. Dispariţia lor i-a nedumerit pe hingheri şi a calmat ca prin farmec plutoanele de partizani.

Concomitent, amicul meu lua notă, din vârful blocului, de apariţia unor haite de câini pe acoperiş. Aşa ceva nu mai văzuse niciodată. Partizanii i-au salvat din calea agresorului aplicând tactica strămoşească a retragerii în munţi, adaptată puţin la vremurile noi. Au cărat în spate maidanezii în vârful acestor munţi urbani, scăpându-i astfel de la moarte sigură.

A fost ultima confruntare sângeroasă dintre om şi câine din Capitală. Maidanezii s-au obişnuit treptat cu oraşul, cucerind pe nesimţite teritorii vaste: parcări, apartamente de bloc, mall-uri, curţi, locuri de joacă, sedii de firme, participând activ sau ca spectatori la toate evenimentele publice, de la mitinguri la competiţii sportive. S-au mai întâmplat şi mici accidente, de exemplu să intre din greşeală pe pista unei curse de maşini (de parcă oamenii nu fac asta), dar până la urmă neprevăzutul e farmecul oricărei convieţuiri.

Imagini cu exemplare aşteptând cuminţi culoarea verde la semafor sunt deja istorie. Specia a evoluat, azi ştie chiar să ia troleul câteva staţii. Numai stră-stră-stră-străbunicii lor alergau bezmetici pe străzi căutându-şi stăpânul, dar asta se întâmpla demult, pe vremea când Ceauşescu demolase cartiere întregi de case pentru a ridica blocuri (care, culmea, aveau să-i salveze mai târziu). Astăzi, locuiesc confortabil în ele, trezind cu lătratul lor vecinii de s