Prin Alexandru Vişinescu, ca şi prin Alexandru Nicolski sau Gheorghe Enoiu,barbaria comunistă încetează să mai fie doar un concept. Ea capătă un chip, un nume, o identitate socială şi psihologică precisă. Teroarea şi violenţele devin, în fine, localizabile, legate fiind de traiectoria criminală a unui personaj însărcinat de regimul totalitar cu exterminarea inamicilor statului. Apariţia acestui bătrân agresiv şi impenitent pe scările Parchetului General este şi ocazia de a evoca, peste decenii, umbrele celor care au fost asasinaţi sau maltrataţi în închisoarea de la Râmnicu Sărat, de la Ion Mihalache la Ion Diaconescu sau Corneliu Coposu. O întreagă generaţie politică care ar fi putut fi aceea a României democratice şi demne a fost lichidată şi înjosită în acest laborator al tăcerii şi al cruzimii.

În egală măsură, gestul Parchetului, oricât de tardiv,după după douăzeci de ani de ezitări şi de eschive juridice şi politice, trebuie să fie şi punctul de pornire al unui efort de a da un sens, legal, acestor teribile suferinţe şi crime comuniste. Conceptele din dreptul internaţional penal şi din cel penal intern se cer utilizate cu acurateţe, spre a evita situaţiile în care vagul şi imprecizia pot compromite ideea răspunderii juridice pentru atrocităţile totalitare.

Şi poate că din acest motiv opţiunea Parchetului de a califica actele lui Alexandru Vişinescu prin apelul la “genocid” este criticabilă şi generatoare de dubii. Indiferent de lectura pe care o dăm Convenţiei Naţiunilor Unite definind şi sancţionând genocidul, în forma ei actuală, actele barbare ale lui Alexandru Vişinescu, ca şi ale tuturor celor care au condus şi administrat penitenciare, nu pot fi înţelese drept genocid. Şi aceasta de vreme ce în definirea grupurilor ce fac obiectul exterminării Convenţia nu face referire la criteriile social şi politic, esenţiale în mecanismul represiv comun