A trebuit să se mai îngroape un om (un omuleţ de 4 ani...) muşcat de câini pentru a se mai dezgropa o dată subiectul câinilor vagabonzi din junglele noastre urbane; dar să nu uităm nici de vastele jungle rurale! Subiect redevenit în chip tragic „de actualitate” şi despre care mai toată lumea are opinii, de la preşedinte şi reprezentanţi ai legiuitorilor, la edili, asociaţii de protecţia câinilor şi, mai la urmă, „omul de pe stradă”, tocmai bipedul aflat în situaţia de a-şi împărţi habitatul, teritoriile, cu patrupedul cel mai iubit de bipezi. Dar va ieşi ceva de aici, în folosul bipezilor şi poate chiar al iubiţilor patrupezi? Care doar ei (chiar şi când latră, muşcă şi fac moarte de om) sunt, de fapt, cei mai inocenţi în toată chestiunea.
Căci, altfel, de ani... mai mult decât o viaţă de câine, afacerea câinilor fără stăpân pare profitabilă pentru destul de mulţi. De la cei care-i iubesc sau îi folosesc pentru ca mai apoi să se lepede de ei, la cei care mimează că aplică legea (atâta câtă e), cei care se prefac că intenţionează să facă legi şi haşceleuri, la cei care se spală periodic pe colţi, clătindu-şi gura (iar nouă urechile) cu poveşti despre cât de implicaţi sunt şi cât îi costă implicarea asta (care de fapt pe noi ne costă!). Fie că sunt edili şi edilaşi, fie că sunt iubitori de câini înregistraţi la judecătorie, dar care îşi manifestă afecţiunea cu precădere cu bani publici, gudurându-se pe lângă administraţii mari şi mici să le creeze condiţii să-şi exercite iubirea. A mai murit un pui de om? Pare-se că e motivul picat la ţanc ca boala să se facă mai lungă, mai complicată, mai scumpă.