Henry Kissinger a scris despre China. Aşa se şi numeşte cartea, simplu: Despre China (Editura Comunicare.ro, 2012) – cînd eşti Kissinger nu simţi nevoia să dai titluri sau subtitluri lungi, ajunge un „Diplomaţia“ şi faci şcoală. Deci, Kissinger scrie volumul acesta care e parţial carte de istorie, parţial memorii despre cum au deschis el şi Nixon relaţia cu Beijing-ul, parţial analiză geo-strategică la zi şi parţial sfaturi pentru viitor. Totul presărat cu picanterii şi poveşti de om bătrîn care a văzut şi făcut multe.
DE ACELASI AUTOR Cărţi de istorie cinstite Un (alt) caz cu torţionari - de ce Înalta Curte a decis că nu li se aplică prescripţia Mielul blînd suge la două oi - dar nu pe termen lung Comuniştii care s-au dezis de Biserică Omul e fascinat de China, asta e clar. Acest „mai mult fenomen natural permanent decît stat-naţiune convenţional“ (p. 15). Trece lent prin istoria veche a Chinei, cu scopul evident de a explica comportamentul modern al liderilor chinezi. Totul se leagă la Kissinger, la un moment dat prea bine, aproape iritant: chinezii ăştia par, aşa, nişte extratereştri care sînt mai altfel decît restul lumii, pare că ei fac pur şi simplu tîmpenii; nici pe departe: tîmpeniile chinezilor sînt tîmpenii explicabile prin ce a spus/făcut un împărat sau filozof acum 4000 de ani. De pildă, comparaţia între şah şi jocul wei qi (noi îl ştim de go). În şah, scopul e să dai lovituri de graţie adversarului. În go, scopul e să ai răbdare şi să-l încercuieşti, să-l sleieşti psihologic, pînă renunţă singur. Ei, asta fac chinezii – de 4000 mii de ani, tot joacă go cu restul lumii.
Cum lumea nu prea îi înţelege pe chinezi, istoria relaţiilor cu ei e un fel de şir de neînţelegeri. Britanii s-au chinuit decenii să stabilească legături cu Imperiul de Mijloc (adică centrul lumii). Nu voiau decît comerţ şi o ambasadă. Dar China, fiind centrul lumii, nu p
