“Eu sterilizez câinii fără adăpost, dar numai parţial! Păi, dacă i-aş steriliza de tot, n-ar rămâne şi fiu-meu fără adăpost?”

Mut ca o lebădă în ziua când, într-un parc din oraşul pe care-l păstoreşte, un copil era sfâşiat de un maidanez, primarele Oprescu a prins glas, miraculos, a treia zi, ca în scripturi. Tot atunci, limba lui cea de lemn ca prin farmec s-a transformat într-un organ moale, dar ascuţit la vârf, şuierând în toate direcţiile, mai puţin spre el. Revenit de pe meleaguri străine, „Doctorul”, cum îl numesc ţucălarii lui, a avut, brusc, revelaţia, că Bucureştiul e un oraş bolnav, aproape muribund, sufocat de gunoaie, de mizerie, de maidanezi, cu un trafic de coşmar şi un smog infernal.

Vorbind despre micuţul ucis în chinuri de câinii comunitari, Oprescu a dat drumul, peste pungile-i de sub ochi, unor lacrimi de crocodil. Mulţi bucureşteni au fost, cu siguranţă, impresionaţi de gestul primarului-gargaragiu.

Lacrimile în politică dau întotdeauna bine la electorat, având proprietatea fizico-chimică uluitoare de a şterge murdăria pe care plângăciosul respectiv n-a avut timp s-o ascundă sub preş. Aşa şi cu Oprescu: nu ştiu cât a plâns el pentru copilul ucis, dar ştiu că a plâns cu şapte rânduri de lacrimi când a s-a gândit ce ar însemna eutanasierea, pentru el şi familia lui: un imens gol în buzunare.

Pentru că, în cazul în care nu ştiaţi sau aţi uitat, familia Oprescu, de ani de zile, scoate bani frumoşi de pe urma maidanezilor. Cu ani în urmă, trei pretenari de-ai lui Mircea Sorin Oprescu (fiul „Doctorului”), reuniţi în Asociaţia Portico şi impresionaţi de suferinţa maidanezilor, au propus primarului înfiinţarea unui adăpost canin la Uzunu, în Giurgiu. Impresionat şi el de faptul că directorul executiv al Asociaţiei Portico, Alexandru Arsenescu, a fost sponsor oficial al campaniei prezidenţiale a lui Oprescu, din 2009, primarele a decis