În criză, oamenii cheltuiesc mai mult pe fotbal, loterie şi vrăjitoare
Bale a ajuns la Madrid în săptămîna în care şomajul printre tinerii de vîrsta lui a atins 56%. Imediat s-a format coada la comparaţii revoltate: cum e posibil ca un fotbalist să fie cumpărat cu 100 milioane de euro, iar tineri bine educaţi să atîrne de ajutorul de şomaj? Şi, în genere, nu e absurd ca un club să prăpădească atîţia bani pe un fotbalist? Într-o paranteză pe care o gîndesc mulţi, dar n-o rosteşte nimeni, problema etică e însoţită de exclamaţia: şi mai e şi galez!
Răspunsurile sînt elementare. Cum e posibil? Pentru că e posibil. Nu e absurd? Nu e. Cazul Gareth Bale nu are noutatea senzaţională pe care o bănuiesc mulţi. În 1961, Luis Suarez, adevăratul Luis Suarez, a plecat de la Barcelona la Inter pentru 150.000 de lire sterline, echivalente, la cursul de azi, cu aproape 3 milioane de lire. După doi ani, Angelo Sormani trecea de la Mantova la Roma pentru o sumă echivalentă cu 4,5 milioane. Aşadar, Real nu a inventat megatranzacţiile. Real le-a transformat doar în practică sezonieră. De ce? Pentru că piaţa a crescut fabulos. Fotbalul e plin de bani şi Bale e un detaliu minor în prima de televizare din care Premier League a adunat în acest sezon 5,6 miliarde de euro.
Cum e posibil aşa ceva? E posibil pentru că piaţa se sprijină pe şi speculează dorinţele oamenilor. Numărul abonamentelor de cablu şi satelit a crescut în timpul nenorocitei crizei şi al blestematei austerităţi. Oamenii vor să investească în simboluri aparent absurde pentru a trăi prin ele senzaţia dramei şi iluzia participării la istorie. Au făcut-o dintotdeauna, de la Bale la eroii atleţi ai Eladei citire. Iar asta face posibil orice, inclusiv imposibilul transfer al lui Bale. Dar nu e absurd? Şocant, cu siguranţă, absurd, nu! Încălzirea globală a preţurilor vine tot din extinderea pieţei care se spriji
