Pe unele străzi din centrul Bucureştiului, de la un capăt la altul, în dreptul fiecărei instituţii sau firme stă cîte un individ cam fără treabă. De obicei, sînt oameni trecuţi de o vîrstă, cu păr alb şi burţi respectabile şi pare că se cunosc între ei. Hainele lor nu dau tocmai impresia de fresh, dimpotrivă. Uneori poartă piese din uniforme decolorate, pantaloni vişinii cu vipuşcă sau cămăşi cu înscrisuri gen SWAT Force.

Sînt portarii, oameni buni la toate şi la nimic. Indivizi care altfel ar putea fi încă destul de activi, stau ca ţăranii din sate seara, în faţa porţii. Pare că ştiu tot ce mişcă pe strada respectivă, au informaţii „din interior“ şi le schimbă între ei ca nişte fini cunoscători. Probabil că, uneori, asemeni şoferilor de directori, sînt printre primii care află lucruri esenţiale legate de firmă, de cine s-a mai mutat, de cine cu cine mai pleacă...

DE ACELASI AUTOR Mult şi fără rost Tot felul de meşteri Marele Cîrmaci Marea de altădată Din cînd în cînd, fac mici comisioane, mai duc un pachet, mai dau o indicaţie. Preocuparea lor de bază pare a fi devenit însă gestionarea locurilor de parcare. Din ea fac un ban în plus. Dacă n-au „capre“ cu care să ocupe locurile libere, se ajută cu tot felul de obiecte, lăzi de bere, bucăţi de bordură puse în picioare şi legate cu sfoară sau scaune vechi scoase din instituţia pe care o au în spate. Foarte atenţi la maşinile care trec pe stradă, sesizează cea mai mică intenţie a cuiva de a opri. Şi atunci întind imediat mîna să-i arate pe unde s-o ia şi cum să facă. Spre deosebire de parcagiii „profesionişti“ din zonele aglomerate, săli de concerte, cinematografe, restaurante, portarii nu cer bani. Aşteaptă doar să li se dea. Dacă apuci să parchezi pe un loc din raza lor de acţiune cînd nu sînt atenţi, vin la tine într-un suflet cu texte despre „dom’ director“ care urmează să apară din clipă în clipă et