„Dumnezeu ne oferă darurile Sale pentru a le înmulţi şi pentru a dărui şi altora din ele”

Râpele sălbatice din preajma casei sfântului Luca din Elada erau colindate adeseori de căprioare şi capre sălbatice. Într-o zi au trecut peste grădina sa câţiva cerbi, speriaţi de vânători. Nu era pentru prima dată când îşi vedea livada călcată în picioare. Cu supărare zise în urma cerbilor:

- Mi-aţi pustiit ostenelile mele. Eu niciodată nu v-am necăjit pe voi!

Un cerb alunecă şi-şi prinse piciorul între crengi. Vânătorii văzând cerbul căzut, s-au repezit să-l înjunghie.

- Staţi o clipă, le zise sfântul Luca. Lăsaţi-l în seama mea. Sunt destui prin pădurile acestea. Puteţi prinde oricând altul cu uşurinţă.

- Rămâi cu bine părinte şi ţine-l liniştit, zise unul din vânători.

Apropiindu-se de cerb, sfântul Luca îi zise:

- Deseori m-aţi necăjit mâncând fructele călătorilor. Dar vă iert. Ai piciorul din spate rupt. Va trebui să-l prindem cu două beţe şi o bucată de pânză.

Zis şi făcut.

Cuviosul Luca îl îngrijea şi-l hrănea cu multă dragoste. Deseori cerbul se ridica încercând să păşească. Se apropia ascultător de părinte şi-şi pleca capul spre a fi mângâiat. După două săptămâni piciorul s-a vindecat şi cerbul s-a putut întoarce în lumea sa. Toamna târziu, când iarba verde se usca, cerbul venea cuminte la coliba Cuviosului, pentru a primi de mâncare. Nu a uitat nici drumul, nici pe cel care îi făcuse atâta bine ...

Păsărica

Într-o iarnă, o păsărică,

Fiind vremea friguroasă,

Îşi făcuse-un cuib de paie,

Sub o streaşină de casă.

Un copil umblând pe-acolo

Şi având deprinderi rele,

A stricat fără de milă

Cuibul bietei păsărele.

Seara n-avu loc să doarmă

Cum avuse-n orice seară,

Şi, sărmana păsărică

A murit de ger afară.