Mergând pe logica celor care susţin că politica este un sport full-contact, se împlineşte un an de când am intrat în ring. Un an în care nici slăbiciunile politicii nu au pus stăpânire pe mine, şi acesta e un lucru bun, dar nici eu am reuşit să schimb remarcabil zonele politice cu care am interacţionat.

Aş spune că a fost pentru mine o perioadă de acumulare şi că urmează să am confruntări decisive cu câteva din imperfecţiunile democraţiei româneşti, aşa cum le văd astăzi din fotoliul de deputat.

Înainte de toate, din Parlament se vede clar că cei mai mulţi români s-au săturat de disputele politice sterile şi că nu se simt reprezentaţi, apăraţi de politicieni. Parlamentul pare, din păcate, un loc obscur în care grupuri de interese restrânse luptă pentru avantaje economice majore în detrimentul oamenilor obişnuiţi, un loc în care partidele încearcă să îşi impună fiecare propria versiune asupra adevărului. Nimic legat de speranţele şi aspiraţiile cetăţeanului.

Ca şi parlamentar am mai observat că în cel mai important for democratic de dezbateri, Camera Deputaţilor, nimeni nu ascultă. Nimeni nu îi ascultă pe alegători, nici noi nu ne ascultăm unii pe alţii, vorbim parcă de dragul de a vorbi, poate pentru statistici şi sigur pentru camere de luat vederi şi reflectoare. Doar că cetăţeanul simte, intuieşte, înţelege lipsa de onestitate, consecvenţă şi modestie din dezbaterile noastre politicianiste.

Ca şi membru de partid, am văzut că şi partidul meu, aflat acum în opoziţie, poate fi uneori prea mulţumit de sine, static, inert. În contextul în care schimbările economice şi sociale au o dinamică spectaculoasă, ori de câte ori am cerut să turăm motoarele am părut un soldat indisciplinat, o ciudăţenie a politicii. Chiar şi într-un partid politic, sistemele se opun schimbării. Dar sunt momente în care schimbările vin pur şi simplu peste noi.

În cal