Adulmecă aerul din jurul lor şi sunt tot timpul atenţi să nu cumva să mişte cineva surprinzător lângă şi să fie nevoiţi să se apere. Sunt zi de zi în reevaluare şi în pregătire pentru mişcările pe care trebuie să le facă – sondează aici, sondează acolo, îşi calculează fiecare mişcare.

Sunt în tensiune. Sunt în priză pentru că vin dintr-o lume crudă. Văd cum lângă ei cad unii de foarte sus. Se simt singuri. Câteodată sunt chiar pentru câteva clipe, văzând statui de business distruse în jur, înfricoşaţi că ar putea şi ei să cadă.

Au construit şi când se uită în spate, aproape că ameţesc privind în jos de la ce nivel au plecat. Poate că unii sunt un soi de marionete crescute de oameni din structuri oficiale care ştiau butoanele şi pârghiile de creştere, dar marionete abile, cu ochii-n patru, călite. Nesiguranţa i-a creat şi le-a dat instincte de vânătoare cum nu vezi la managerii din corporaţiile secolului XXI. Iar cei care au depăşit criza sunt şi mai duri.

Nenorocirea este că, aflaţi la vânătoare permanentă, aproape că îşi pun în pericol construcţiile pe care le-au realizat. Construcţia i-a lăsat fără respiraţie, le-a consumat oxigenul pentru a se aşeza relaxat în poziţia pe care au dobândit-o. Poate cu ilegalităţi, dar sigur cu efort şi determinare.

Douăzeci de ani de luptă, douăzeci de ani de reaşezare în fiecare zi şi ajustare a poziţiilor l-au făcut pe fiecare să se retragă în sălaşul lui şi să privească cu mare suspiciune orice deschidere. Au acţionat în subteran, au preferat discreţia. Însă după cinci ani de criză, uzura aproape că îi face să-şi piardă încrederea în ei, cea care i-a condus pe culmi.

Realizează pe zi ce trece că trebuie să se uite în jur şi să iasă la suprafaţă. Au nevoie de susţinere, ei, care au preferat tot timpul să fie în spate.

Pentru probleme care într-un mediu aşezat de business se pun pe masă în