O veste bună: la televizor se anunţă că „piaţa presei scrise s-a stabilizat”. Alte date n-am reuşit să aflu. Că e vorba de o stabilizare echivalentă cu falimentul, ori că au rămas câteva mii de oameni care încă dau bani pe ziare, nu ştiu. Oricum, faptul că n-au fost dărâmate chiar toate chioşcurile e un semn îmbucurător.

În ce priveşte pofta de lectură a contemporanilor noştri, e o enigmă pe care eu, unul, n-am reuşit s-o dezleg. Pendulez, la acest capitol, între deznădejte şi speranţă: când ajung pe punctul să cred că mi-am risipit viaţa în activităţi de-o dureroasă inutilitate, am surpriza să constat că există tineri care au citit mai mult decât mine pe teme unde mă credeam competent, ori că, pentru ei, lucruri despre care aflu pentru prima oară sunt deja temeinic asimilate.

Confiscat de internet, n-am renunţat să cumpăr ziare, chiar dacă nu în ritmul (şi cantitatea) de acum câţiva ani. La asta se adaugă un dezinteres în creştere faţă de ceea ce aş putea afla din presă — adică lucruri care mai mult mă enervează decât mă informează. Beneficiar de abonament la câteva redutabile biblioteci electronice, intru din ce în ce mai rar şi în librării. Când intru, tresar totuşi încântat văzând la mesele aşezate printre rafturi tineri adânciţi în lectură. E acea parte „emo” a noii generaţii, care a ales alt model decât cel al majorităţii gregare, pentru care performanţa intelectuală constă în faptul că încă poate număra singură sticlele de bere îngurgitate într-o seară.

Nu sunt fariseu şi nici atât de depăşit de vremuri încât să intru în depresie observând că lumea merge în altă direcţie decât aş vrea eu. Mă întristează însă că, într-o epocă în care posibilitatea de a te informa a ajuns la un nivel uluitor, lumea trece atât de uşor pe lângă darurile cereşti venite o dată cu tehnologia internet, dar şi cu felul în care a evoluat industria cărţii. Astăz