Versiunea scurtă: Nu-ţi vinzi arta? Atunci plăteşte-o tu! Versiunea lungă: Boon, deci crezi că nimeni nu înţelege arta ta, nu? Crezi că geniul tău scapă tuturor pentru că lumea încă n-a ajuns la nivelul de iluminare cu care să-i străbată tonurile de gri trist pe verde murdar, care o compun?
Ai sentimentul că noi nu sîntem în stare decît să mîncăm cutiile de conserve pe care tu, la trei ani după ce le-am aruncat, le găseşti la gunoi, le adaugi un nas şi doi ochi din nasturi şi le expui sub titlul Familie de refugiaţi în căutarea liniştii subtile 2? Crezi că un film în care îţi pui toate angoasele ca rufele la uscat în balcoanele muncitoreşti şi de la care lumea normală iese tristă, îmbufnată şi întrebîndu-se cîte beri îşi putea lua de banii de bilet este, în mod necesar, un film necesar pentru societate, care e o proastă că vrea să se distreze sîmbătă seara la o comedie?
Atunci eşti pe drumul cel bun spre adevărul pe care n-ai curajul să-l priveşti în faţă: Nu există un drept divin de a face lucruri urîte.
Cine zice asta? Eu. Eu, care vrei să plătesc din taxele mele ca tu să stai acasă şi să te consumi în dilema dacă ar trebui să scrii de cinci ori pe pagină cuvîntul p...a sau dacă e suficient de patru ori, şi toată lumea a înţeles că treaba asta e exact lovitura de geniu de care avea nevoie scenariul tău de debut, la zece ani de la terminarea facultăţii.
Dar stai, cine sînt eu, ce critic de artă mi-a dat dreptul să emit judecăţi de valoare?
Unul singur: plăcerea mea estetică. Bucuria mea, care provine doar şi numai din abilitatea ta de a-ţi transmite emoţia, dragă muzicianule atonal la care n-am să mă întorc niciodată la concert, nici măcar cînd o să am chef să rîd! Ca să-ţi fie şi mai clar, dragă sculptorule de ţevi de beton armat, aşezate una peste alta: nu mă interesează marfa ta! Şi nu există artist, dacă nu există client. Pentru că
