Merită, cred, să ne întrebăm cum am putea să interpretăm pofta corifeilor politici de a plănui plebiscite, din moment ce în ultimii zece ani s-au organizat nu mai puţin de 5 referendumuri.
Cine stă să îi asculte pe unii dintre politicienii zilei ar crede că în România există o deplină concordie între guvernanţi şi guvernaţi. Scenariul vă este, desigur, cunoscut: oamenii politici se mobilizează exemplar şi dau totul pe teren pentru binele patriei şi al poporului.
Recent, iluzia armoniei dintre actorii vieţii politice şi spectatori s-a tradus în moda de a rosti, din ce în ce mai des şi mai apăsat, cuvântul „referendum”. Fie că e vorba de un referendum mai mare sau mic, mai grăsuţ sau mai costeliv, mai colorat sau mai decolorat, plebiscitul a devenit jucărioara preferată a unor capete luminate şi mult iubitoare de popor.
De pildă, numai în acest an, am fi putut avea măcar vreo 4-5 referendumuri. În urmă cu aproape o lună, dl. Kelemen Hunor, şeful UDMR, a militat, măcar cu vorba de nu cumva şi cu fapta, pentru organizarea unor plebiscite locale, în şase judeţe, pe tema regionalizării. De când jinduieşte vicepremierul Liviu Dragnea la un astfel de referendum ?
Mai departe, coaliţia aflată la putere abia aşteaptă declanşarea referendumului pentru modificarea Constituţiei. Ar fi al treilea referendum pe această temă din ultimul sfert de veac.
În bâzâiala ultimelor zile privind situaţia de la Roşia Montană, s-a strecurat printre vorbele mari şi termenul „referendum”, graseiat frumos atât de preşedinte cât şi de prim-ministrul cel iute schimbător la vorbă şi la port. De va fi, de va nu fi nu avem de unde şti.
După ce presa a reîncălzit (pentru a câta oară ?) tema câinilor vagabonzi, hop!, şi-a arătat colţii şi bietul „referendum”. Dacă primarul Bucureştilor ar vrea să-i consulte pe cetăţeni cu privire la eutanasierea maidanezilor, noi, ie
