Constat, aruncînd o privire pe site-urile ziarelor şi la talk-show-urile televiziunilor de ştiri, că dacă eşti ceea ce se cheamă o vedetă trebuie neapărat să ai o părere în chestiunea cîinilor de pe stradă.
Şi mai observ că, înainte de a te exprima în această privinţă, trebuie să-ţi precizezi relaţiile tale cu cîinii.
Ca pe vremuri, cînd orice intervenţie publică debuta cu o mărturisire privind părerea ta (bună) despre Moscova.
De cînd Traian Băsescu a declarat că el a cules de pe stradă cîţiva maidanezi şi i-a ridicat la condiţia de animale de companie, toţi cei care se pronunţă, asemenea domnului preşedinte, pentru o soluţie radicală, găsesc de cuviinţă să depună mărturie că ei sînt mari iubitori de animale.
Ca fiu de ţăran sărac, cu o experienţă de copil ca instrument de muncă, îmi permit să declar că nu iubesc animalele.
Nu le iubesc, dar nici nu le urăsc.
În gospodăria ţăranului de pe vremea copilăriei mele nu se cunoşteau giugiuleli cu cîinele, cu mîţa şi cu vaca.
Fiecare animal din curtea ţăranului era hrănit şi îngrijit nu pentru a avea pe cine să pupi în bot, ci pentru că fiecare animal îşi avea rostul lui practic.
Cîinele lătra cînd se ivea hoţul, mîţa prindea şoareci, iar vaca dădea lapte, cînd nu trăgea la jug.
Astfel educat, privesc animalele ca pe nişte parteneri de muncă şi nu de distracţie.
Cu cîţiva ani în urmă, urcînd spre Găgeşti Deal, am văzut în mijlocul drumului o căţeluşă condamnată să moară.
Cum soţia e iubitoare de animale, am luat-o cu noi, am dus-o la doctor, la Focşani, am sterilizat-o şi am hrănit-o.
S-a făcut ditamai cîinele.
Cînd ajung la Găgeşti, nu mă reped s-o mîngîi şi din faptul că la vederea mea intră în cuşcă.
Soţia spune că nu ştiu să dialoghez cu ea.
Mă rog!
@