A difuza cultură sau creaţie românească la radio este o chestiune care tulbură doar mediile intelectuale, şi nicidecum pe consumatorii de radio şi televiziune. Trist, dar adevărat, în acest domeniu nici patriotismul, nici naţionalismul nu reprezintă punctul forte al românilor.

Evident că mă refer aici la peisajul audiovizual public şi privat din România, deoarece la noi nu există o situaţie ca în Austria, unde televiziunea şi radioul de stat deţin cote de piaţă ameţitoare, din simplul motiv că, pînă nu de mult, pur şi simplu nu a fost voie să existe radiouri şi televiziuni comerciale. În România, piaţa audiovizuală este foarte diversă, şi asta de ceva timp, iar dacă între sutele de radiouri, procentul de ascultători acoperit de radioul public este semnificativ, în televiziune posturile comerciale sînt cele domină.

Aşa se face că şi legislaţia în domeniu este destul de permisivă, în textele în vigoare după aderarea noastră la Uniunea Europeană producţia culturală românească sau creaţia românească fiind inclusă în denumirea generică de creaţie europeană. Aşadar, dacă toată lumea ar aplica textul legii, radiourile şi televiziunile ar trebui „să rezerve operelor europene minimum 50% din timpul de difuzare (cu excepţia timpului consacrat informaţiilor, manifestărilor sportive, jocurilor, publicităţii, serviciilor de teletext şi teleshopping)“.

Cu siguranţă această includere a creaţiei româneşti în cea europeană nu a fost întîmplătoare, deoarece posturile de televiziune comerciale erau vizibil incomodate de o prevedere legală mai dură decît aceasta. Iar posturile de radio nu o pot respecta, dată fiind cantitatea apreciabilă de muzică neeuropeană care se difuzează într-un playlist obişnuit şi inexistenţa practic a altui tip de creaţie europeană sau românească difuzabilă (dacă excludem, evident, posturile specializate de tipul Taraf TV, Manele TV sau Etno