...am rătăcit aproape 1000 de kilometri, între Bucureşti, Râmnicu Vâlcea, Sibiu, Alba Iulia, Braşov, trecând prin valea Oltului şi munţii Carpaţi...răspunzând la întrebări din cele mai variate şi încercând să dau răspunsuri coerente. Valabile. Universal valabile.
Ce înseamnă a fi din Transilvania? De ce occidentalii reacţionează altfel atunci când aud "sunt din Transilvania" decât atunci când aud "sunt român"? De ce este Transilvania mai bogată decât Muntenia? De ce bucureştenii au prejudecăţi despre transilvăneni, şi invers?
Probabil că am ştiut să explic faptul că istoria României a fost astfel făcută încât să existe o oareşcare diferenţă între provincii, că Transilvania a beneficiat de o altă imagine în străinătate datorită misterului care înconjoară regiunile sale, castelele sale, că influenţa imperiului austro-ungar a avut consecinţe nefaste, evident, dar, vorba lui Lucian Boia, a contribuit şi la europenizarea precoce a transilvănenilor, că România nu cunoaşte încă descentralizarea...
Dar n-am ştiut totuşi să explic inefabilul: acel ceva care a făcut ca în timpul dezbaterii la care am participat la Alba Iulia, în cadrul festivalului Dilemei vechi, la final de august, să ne trezim cu câteva întrebări retorice care cam admiteau aceeaşi evidenţă: românii din străinătate admit mai uşor şi mai frecvent faptul că sunt transilvăneni, decât că sunt din România. Este acesta un motiv de ruşine? Nu cred.
Aş zice că este vorba mai degrabă de un bun simţ atavic care ne face să vedem, transilvăneni, că Europa nu mai trăieşte la ora naţiunilor, că am depăşit mitologiile naţionale, adeseori egoiste, limitate şi autosuficiente. Şi că singura şansă pe care o poate avea, de exemplu, un oraş ca Alba Iulia, pentru a deveni european nu doar pentru transilvăneni, pentru care este deja, ci pentru restul Europei (ceea ce ne interesează, de fapt), este să contrib
