M-am apucat să scriu textul acesta din cauza unui status pe Facebook al unui amic: „Un vecin bun este acela care nu îşi pune parolă la reţeaua de Internet wireless.“ De cîte ori, prin locuri departe de casa mea şi care nu beneficiau de Internet – asta pînă să se inventeze cel la purtător –, am vizitat agitată lista cu wifi, ca să constat cu amărăciune că toate reţelele erau parolate. Şi mereu am mulţumit în gînd, cu un zîmbet luminos, vecinului generos al gazdei mele care a binevoit să nu-şi paroleze netul, oferindu-mi astfel, fără măcar să ştie, un lucru fundamental: contactul cu „vecinii“ mei.

Un amic îmi povestea că îl rugase o prietenă ca, deoarece locuieşte singură, dacă nu „activează“ deloc trei zile pe Facebook, să dea buzna peste ea cu Poliţia. Facebook e fereastra cu perdele trase pe jumătate, a casei noastre. Dacă vecinul nu vede mişcare trei zile, e natural să cheme Poliţia. Sau măcar să vină să bată la uşă, să vadă ce se întîmplă.

DE ACELASI AUTOR Cotele apelor Dunării Nimic despre Japonia Insulele insulei Cînd Dracula cîştigă Le pun studenţilor întrebarea „cîţi dintre voi interacţionează cu vecinii?“ – destul de des, ca să primesc, an după an, acelaşi răspuns: poate o mînă solitară ridicată, pierdută prin spatele clasei, cînd am noroc. Nu faptul că lumea nu mai interacţionează cu vecinii mă surprinde – nu e deloc o noutate –, ci faptul că încă nu e conştientizată instituţionalizarea acestei noi forme de vecinătate, care nu se mai întîmplă pe scara blocului sau pe strada din sat, ci pe Facebook.

Vecini care văd şi ştiu mai mult decît observăm noi activ. Cînd scrii un e-mail şi ţi se răspunde, e clar pentru toate părţile cine e implicat, ca şi cînd inviţi un prieten la masă, ştii că vine. Cu vecinii, reali sau de Facebook, habar n-ai ce şi cînd şi cum văd, la ce se uită, care fragment din viaţa ta cotidiană le trece prin faţa ochilor