Lawrence Foster este un american care iubeṣte România. Mai exact, iubeṣte partea ei bună: cultura. Ṣi mai exact, îl iubeṣte necondiṭionat pe George Enescu. În 1998, când am realizat acest interviu, venise în ṭară ca director artistic al celei de-a XIV-a ediṭii a Festivalului Internaṭional George Enescu.
Trebuie să înveṭi pianul!
S.V. Domnule Foster, bunicii dv. au fost români, nu-i aṣa?
L.F. Ṣi părinṭii au fost.
S.V. Ṣi părinṭii? Când au emigrat în Statele Unite? L.F. Părinṭii n-au emigrat direct în Statele Unite. Din câte îmi amintesc, cred că au părăsit Iaṣiul în 1933 sau ’34. S-au dus la Paris ṣi, de acolo, pe ultimul vas Normandia din 1939, în America. Abia au reuṣit să scape. Ambii părinṭi erau români. Tata a murit când aveam cinci ani, mama s-a căsătorit apoi cu un anume domn Foster, care m-a adoptat, dându-mi ṣi numele. S.V. Abilităṭile dv. muzicale au rădăcini în familie? L.F. Nu ṣtiu. Mamei îi plăcea muzica, toată familia cânta la pian sau cu vocea, fără ca cineva s-o fi făcut în mod profesionist, cu disciplină. Când aveam ṣase ani, m-au obligat să învăṭ muzica. S.V. Cum adică v-au obligat? Cine v-a forṭat? L.F. Mama a spus: Trebuie să înveṭi pianul! Uneori, eram închis ṣi pus să exersez într-o cameră goală, doar cu un pian. Nu aveam voie să mănânc până când nu terminam. Nu mi-a plăcut deloc până pe la 12-13 ani. Pe atunci, aveam un bun prieten cu care jucam ṣah. Am fost chiar campion de juniori al oraṣului Los Angeles. Il consideram grozav pe prietenul meu, care era cu cinci ani mai mare decât mine - ṣtiṭi, la vârsta aceea, mi se părea că e gata să iasă la pensie. Lui îi plăcea muzica. Aṣa că m-am gândit: dacă lui îi place, probabil că nu e atât de groaznică. La 12 ani, m-am dus la primul meu concert, cu Filarmonica din Los Angeles. Am fost atât de fascinat de sunetul orchestrei, încât mi-am spus: să fiu dirijor e tot ce vreau s
