Superb și aiuritor. Filmul lui Wong Kar-wai arată, așa cum nădăjduiam, splendid (era și cazul, după savarina lirică pe nume My Blueberry Nights). Decorurile epatează, costumele plusează, pînă și zăpada de sub tălpile domniței Ziyi contează, iar luptele sînt filmate în slow motion-ul filigranat cu care maestrul aborda cîndva scenele de erotism clandestin din In the Mood for Love. Poate nu sînt cel mai în măsură cronicar (sedentar, est-european) să judec implicațiile misterioasei tehnici a celor 64 de mîini. DAR: deși în general e destul de clar cine cu cine se bate, găsesc dificil de precizat despre ce anume este The Grandmaster*. Despre artele marțiale chinezești? Despre nord și sud? Un maestru? O filosofie? Niște stiluri? O maimuță? Sau mai degrabă despre un celebru regizor din Hong Kong?
Teoretic, filmul e un biopic grandios, de o simbolistică luxuriantă, specialitatea casei. Subiectul: viața și opera lui Ip Man / Yip Kai-man (1893-1972), mare maestru Wing Chun, care, printre alții, l-a școlit pe Bruce Lee – despre care știm cu toții ce iureș putea să facă cu numai două mîini, un dragon și vreo 400 de oglinzi. Practic, în opus-ul lui Wong Kar-wai e mult mai multă poezie decît biografie. Mai mult balet decît kung fu. Și mult mai multe parabole și cimilituri decît narațiune. Camera se mișcă fluid, cu volte halucinante, de opiu lichid, zăbovind asupra unor indivizi excepționali, plasați de niște destine dramatice (vezi consecințele celui de-al doilea război sino-japonez) în punctul de intersecție dintre virtuozitate, spiritualitate și melodramă. Sînt personaje marțiale, dar interiorizate, care spun adesea niște chestii profunde, orientale, despre care nu știi exact ce să crezi. Ca de pildă: „Bambusul e mai bun decît mătasea și carnea e mai bună decît bambusul”. Sau: „Cînd faci supă trebuie să fii cu ochii pe foc”. Sau: „Viața e ca un joc de șah. Învinsul n
