Am lăsat să treacă primele zile de festival, încercând să am o privire generală, pe cât posibil obiectivă, chiar dacă citesc articole diverse în care abundă elogii şi superlative, ca într-o adevărată concurenţă a laudelor – totul este senzaţional, uluitor, de vis, măiastru etc, etc.

Sigur că, parcurgând programul, oricine constată că revin multe dintre ansamblurile din ediţiile trecute, cu dirijori sau solişti binecunoscuţi şi prea puţine noutăţi de real interes, că după-amiezele de la Ateneu sunt rezervate, cel puţin în aceste zile, orchestrelor din ţară şi muzicii contemporane, cumva „decupată” astfel din cadrul firesc al creaţiei universale de ieri şi de azi, că au fost şi vor mai fi concerte şi recitaluri de conjunctură, pentru a bifa prezenţe sau „acţiuni” de tot felul.

Publicul este destul de selectiv, cota de snobism îşi face simţită prezenţa când pe scenă evoluează „nume”, extazul fiind direct proporţional, doar câţiva recunoscând că uneori… parcă lipseşte „ceva”.

Întâmplarea a făcut – deşi nu foarte inspirat – ca primele zile să fie „dedicate” pianului, bucurându-ne de revenirea lui Radu Lupu, extrem de îndrăgit de melomanii noştri, care cu oarecare jenă au recunoscut (sau nu…) că şi în Concertul nr. 4 de Beethoven din seara inaugurală, dar şi a doua zi în Concertul nr. 10 pentru două piane de Mozart, ilustrul solist a parcurs cu rigoare şi rafinament… monocrom, permanent în piano, partiturile care, totuşi, cereau şi momente de anvergură, de strălucire şi chiar masivitate, relaţionându-se însă foarte bine cu Daniel Barenboim, fie în dialogul pe claviatură, fie acompaniindu-l cu (aceeaşi) discreţie la pupitrul Staatskapelle Berlin.

Culmea este că, în recitalul Schubert, construcţia logică a adus şi planurile contrastante şi reliefurile pregnant conturate şi un plus de vigoare aproape beethoveniană, reuşind să creeze o anume atmosferă c