Plecam în mare grabă la congresul mondial al scriitorilor. Auzi, mondial! Un poet în ¢90 a făcut un congres internaţional al poeţilor şi a explodat. Degeaba l-a căutat Uniunea Scriitorilor ca să voteze. Pur şi simplu a dispărut. După aceea s-a aflat că nu are diplomă de bacalaureat. Dar nu era de ajuns un asemenea fapt degradant ca să i se întâmple asta.
Nu reuşisem să arunc decât puţine lucruri într-o pungă de plastic made in China, apoi ura! şi la gară. Apoi-ul ăsta mă va urmări nu ştiu cum toată ziua. Am rămas cu fâşâitul acela în urechi şi-n autobuz. Pare a fi o cheie care descuie stările acceptabile. Greu e să mai ajungi să fii plăcut. În rest, tot-i ieftin şi bun. Călătorii din autobuz se topeau rapid în această stare. Era cald. Sudoare. Exista un mare potenţial de sudoare. Hoţii de pe traseu se retrăseseră leşinaţi la umbră. Mi-i închipuiam cu ochii galbeni de ciudă. La mine, venea pasa Gogol cel mizerabil. Asociam fâşâitul cu ridurile de la votca din comunism. Pe baza acestei imagini trebuie să scriu un poem. Apoi un roman. Atunci cineva va face un film. Voi fi celebru.
În tren, însă, lucrurile se schimbaseră la o sută optzeci de grade. Lumină mare, miros exploziv de detergent. Plătisem biletul cel mai scump. Mă pregăteam aşa pentru marele eveniment. Vor fi acolo scriitori cei mai mari din lumea întreagă? Prozatori, critici, mai ales. Criticii, cu mână de oţel, cap de iridiu. Nu ştiu cum să-i preţuiesc mai mult. Mi-i închipui pe critici şlefuiţi peste tot. La tors, la haine. Nu vorbesc de lecturi. Apoi, la congres, veneau mai poeţi puţini. Ăştia beau şi urlă. Mi s-a spus că urma să se ţină un congres special pentru ei. Tot la noi. O mie de poeţi din lumea întreagă vor fi prezenţi undeva. Vor fi ţinuţi mai la dos însă. Undeva în nord sau în est, ca să nu se audă.
În tren, l-am găsit pe eseist însă. L-am ghicit de la început. Eram în pasa Gog
