Dacă vreţi să exploraţi cam cum ar arăta teatrul românesc „100% privat“, într-o cultură fără nici un fel de subvenţie, e suficient să vă duceţi la un spectacol „de impresar“ (dintre cele care de obicei se joacă, la Bucureşti, la Palatul Copiilor), să plătiţi în jur de 100 de lei biletul şi să faceţi următorul exerciţiu de imaginaţie: scoateţi din distribuţie orice actor peste numărul maxim de trei (oricum, astea sînt spectacole cu puţină lume), orice costum care nu arată ca hainele de-acasă ale interpretului şi orice element de decor cu aer că ar costa mai mult decît fotoliul dumneavoastră de acasă, uitaţi-vă după lumini şi închipuiţi-vă că n-ar fi decît vreo patru reflectoare, dacă afară e cald, reduceţi mental ventilaţia din sală, dacă e iarnă, mai reduceţi din încălzire şi meditaţi la o haină în plus. Fiţi siguri că ceea ce vedeţi e o piesă al cărei autor e mort de cel puţin o sută de ani, iar traducătorul e şi el fie mort de 70 de ani, fie pe cale să moară de foame ca un autentic geniu boem. Şi pe urmă mai adăugaţi 200 de lei la bilet, obol pentru folosirea clădirii. Dacă aveţi o problemă cu Hamlet jucat de trei actori în haine de stradă, aţi încurcat-o.

Artele performative (teatrul şi opera, cu precădere) sînt, prin natura lor, extrem de costisitoare – iar natura lor e legată strict de faptul că sînt „vii“, necesită prezenţa „reală“ a interpreţilor în faţa unui număr limitat de spectatori la fel de reali şi, în plină epocă a reproducerii mecanice, sînt nereproductibile (nu intru în detaliile segregării sociale aduse de surogatul numit „transmisie în direct“, pe cîte-un ecran, a unor spectacole de operă). În ciuda discursului pe care-l mai auzi pe ici-pe colo, în Statele Unite există, şi acolo, susţinere guvernamentală pentru arte, doar că funcţionează altfel: cultura e finanţată, în general, prin donaţii private, pentru care donatorii primesc reduceri