Richie e tipul acela morocănos pe teren, repezit și care obișnuiește să nu confirme niciodată așteptările. E tipul care cere mereu mingea cu care a câștigat ultimul punct, apoi se răstește la copiii de mingi că nu-i dau prosopul când și cum trebuie.

E tipul care e în stare să joace un set întreg ca pe Playstation, apoi, când ratează un prim moment prielnic, se prăbușește ca un castel de cărți. E tipul care are un rever cu o mână absolut fermecător - dacă ar fi vin, te-ai putea îmbăta numai mirosindu-l, dacă ar fi pensulă, tablourile lui s-ar vinde pe averi. L-ar putea lovi perfect, din punct de vedere tehnic, și noaptea-n somn. E tipul care s-a înconvoiat sub greutatea așteptărilor când era puști, doar pentru a se ridica, într-o palidă, dar remarcabilă recompensă, în partea a doua a carierei sale. E tipul care a vomitat pe teren după un rally monstruos cu Dimitrov, la Roland Garros, și care a pierdut multe meciuri vitale de-a lungul timpului din cauza condiției fizice precare. A pierdut și mai multe când l-a trădat nu corpul, ci mintea. E un francez, prin excelență, deci ori îl iei așa cum e, ori n-ai înțeles nimic. E tipul care-și aruncă șosetele pe teren, de nervi, în timpul meciului cu Raonic, le lasă acolo preț de un minut, apoi se duce și le ridică, un pic sfidător, un pic spășit.

E tipul care părea că nu va mai trece niciodată de turul IV într-un Slam. A pierdut, în această fază, mai multe bătălii decât ține minte statistica. Șaisprezece la număr, din șaptesprezece încercări. Unele, dureroase din cale afară. A servit pentru meci cu Andy Murray, pe Centre Court de la Wimbledon, în 2008, la 2-0 la seturi și 5-4 în setul trei. A ieșit de pe teren roșu, și nu de fericire.

Citește continuarea articolului, plus un rezumat video deosebit, un meci Gasquet - Nadal de când cei doi aveau 13 ani.

Richie e tipul acela morocănos pe teren, repezi