„Dar să terminăm şi cu deratizările, ce, viaţa unui şobolan e mai puţin importantă decât viaţa unui câine, de ce?", se întreabă, oarecum retoric, un formator de opinie pe digi24, preluând ideea din editorialul lui CT Popescu. Concluzia majorităţii este mai simplă chiar decât Mioriţa: să omorâm tot ce prindem, sânge, sânge, sânge!

E vina câinilor că sunt pe străzi? Categoric nu, este vina oamenilor, a nesimţiţilor aflaţi în funcţii de răspundere, în fruntea statului, a primăriilor, a asociaţiilor, a scărilor de bloc. Mai pe scurt, a noastră, a tuturor. Atât de sălbatici suntem în rezolvarea oricărei probleme, nu numai a câinilor, încât şi acum, după uciderea acelui copilaş nevinovat, tot cu privirea tulburată şi cu idei superficiale venim în întâmpinarea acestei probleme.

Nu legea europeană ne-a împiedicat să rezolvăm problema, ci nepăsarea cetăţeanului român şi a autorităţilor româneşti.

Iar azi, când se petrec ucideri demne de cartierele din lumea a treia, vorbim despre stârpirea câinilor cu o ură în priviri reală ca şi nesimţirea autorităţilor şi a aşa-zişilor iubitori de animale.

Eutanasierea este soluţia unică – o spun cu tristeţe. Am, însă, o problemă pe care, probabil, mulţi dintre cititori o vor considera copilărească – mă preocupă dacă patrupedele strânse în ţarcurile statului vor fi omorâte cu bâtele sau cu fierăstraele, cum am auzit eu că se mai proceda, cu câţiva ani în urmă, prin adăposturi, sau în mod civilizat, cu atenţie şi, de ce nu, compasiune faţă de un animal aflat în ultimele secunde ale vieţii sale. Dacă nu am rezolvat, în mod civilizat, zeci de ani, problema animalelor fără stăpân, o finalizăm tot în stilul barbariei medievale?

Discuţiile din ultimele zile vor duce la reacţii – veţi vedea câini tranşaţi, înjunghiaţi, otrăviţi, care se zbat pe străzi cu spume la gură – asta se va întâmpla zilele acestea,