Ispitit de bucuria făptuirii şi purtător de virilitate sensibilă – acestea îmi par cele două „daruri” ce au „scris” portretul şi destinul istoricului şi criticului de artă Mihai Oroveanu. De aceea, cred, a şi trecut dincolo de ştiinţa văzului, făcând – fotografie, expoziţie, muzeu, planuri pentru alte lucruri mari. Căci a avut, peste toate, vocaţia largului, a generosului, a cuprinderii întemeiate, a desţelenirii tărâmurilor ce trebuiau redescoperite, plivite, afânate. Teritorii unde înainta alături de tovarăşi de lucru şi de prieteni aleşi pe criterii limpezi, necruţătoare. A mişcat – cu mintea, cu vorba, cu fapta – o lume care are pentru ce să-i rămână datoare: pentru mişcarea decisă a sufletului, pentru curăţenia frustă a gestului. Un exemplu viu al libertăţii depline, trăite. (C.H.) ...................
Mihai Oroveanu a fost un fel de Atlas pentru instituţiile dedicate artelor vizuale româneşti. Conceptor de mari expoziţii, istoric de artă, iubitor al fanarioţilor, iconolog al Bucurescilor, Oro a fost un boier şi un condotier al văzului. Fotograf al insolitului social, al tuturor monumentelor de sculptură românească şi al ghimbirului lumii artistice contemporane lui, Mihai a avut zeci de prieteni, de la hamali la aristocraţi europeni. Vesta sa de jurnalist de front, bocancii, ochelarii tip Joyce, vocea sa de New Orleans deveneau recuzită pentru poveştile unice despre rugby, proba atletică de ciocan, pantograful din atelierul bunicului, Ion Jalea, vânătorile de la Păcuiul lui Soare şi, în genere, vieţile şi patimile artiştilor, pe jumătate de veac.
Accidentul auto din prezilele deschiderii MNAC (instituţie ce se confunda cu persoana sa, ca împlinire a unui domeniu de creativitate), l-a adus nedrept de repede în parcul funerar Bellu, cel care i-a inspirat prima lucrare academică a carierei sale de istoric şi critic de artă. Aurelia Mocanu (critic de a
