E un fapt normal ca atitudinea de compasiune în raport cu drama familiei copilului sfâşiat de maidanezi să ia diferite forme publice. Atât timp cât, bineînţeles, se păstrează în limitele normalităţii. Când ciudăţeniile vin din partea feluritelor IP-uri din onlineul eterogen şi pitoresc e iar o chestie de normalitate, ştiind cu toţii că internetul este, pe lângă multe altele, şi un mare azil psihiatric. Dar când personalităţi obşteşti o iau razna şi dau graţios cu bâta-n baltă, parcă se mai schimbă lucrurile. Şeful Federaţiei Române de Fotbal, eternul (ca orice şef care se respectă din România) Mircea Sandu le-a oferit – oficial şi oficios – năpăstuiţilor trei bilete la partida România – Ungaria, spre alinarea durerii lor sufleteşti. Cum domnia sa a arătat dintotdeauna o stare de sănătate psihică optimă, în ciuda problemelor fizice inerent apărute în timp, stăm şi ne întrebăm ca proştii ce l-a îndemnat să emită respectiva prostie. Ar fi oarece ipoteze, fiind noi, românii, neîntrecuţi la pasa cu călcâiul şi gânditul cu cucuiul. Enumerăm, în continuare, câteva:

1. Domnul Sandu, ca un Domn pe viaţă pe domeniul fotbalistic autohton, are ( absolut necesar pentru ieşirea din activitate doar cu picioarele înainte) anumite relaţii de vasalitate faţă de anumiţi factori politici; asta implică şi diferite feedbackuri bilaterale ce-l fac să fie iremediabil influenţat de stilul de joc al partenerilor de pe scena partinică. Adică, să mă explic mai clar, atunci când trendul obişnuit pe terenul politic e gafa comisă public cu fudulie şi seninătate, asta se proiectează neapărat şi pe terenurile secundare, închiriate pe viaţă de miticii şi naşii naţionali. Şi mai simplu: cum e turcul şi pistolul, cine se aseamănă, se adună sau, pentru peluză, cum e Tanda e şi Manda.

2. Fiind dânsul un bun şi adevărat Român, conştient de avansul de 1.000 de ani al fotbalului românesc viz